Infinix Hot 12 Play: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea Infinix Hot 12 Play

Era ora 2 noaptea, într-o marți oarecare din Regie, când am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu de la examene, nu de la cafeaua ieftină de la automat, ci de la o mică pictogramă roșie din colțul ecranului: 1%. Vechiul meu Xiaomi, un veteran de război cu ecranul crăpat și portul de încărcare mofturos, era pe cale să-și dea ultima suflare. Și exact în momentul ăla așteptam un mail de confirmare pentru un proiect la facultate de care depindea jumătate din nota finală. Am înjurat printre dinți, căutând disperat cablul într-o poziție miraculoasă în care să facă contact. Nimic. S-a stins. În bezna camerei de cămin, cu laptopul închis și cu singura mea fereastră către lume moartă în palmă, m-a lovit o frustrare cruntă. O frustrare amestecată cu panică. Gata. Până aici. Nu mai puteam trăi așa, cu anxietatea constantă a bateriei, planificându-mi ziua în funcție de proximitatea prizelor.

A doua zi, cu ochii umflați de nesomn și nervi, am deschis laptopul. Bugetul? Studentesc, adică strâns rău. Maxim 700, poate 800 de lei cu tot cu sufletul. Mă uitam la aceleași Samsung-uri A-nu-știu-cât, la Redmi-uri pe care le știam deja, toate cu baterii decente, dar nimic spectaculos. Și apoi, la „recomandări”, mi-a sărit în ochi un nume ciudat: Infinix. Infinix Hot 12 Play. Primul impuls a fost să-l ignor. „Cine naiba sunt ăștia?” Dar apoi am văzut două cifre care mi-au blocat mouse-ul: ecran de 6.82 inch și, mai ales, baterie de 6000 mAh. ȘASE MII. În mintea mea, asta se traducea prin nemurire. Prețul? Puțin peste 600 de lei. Argumentul pro era evident: o baterie colosală la un preț de nimic. Îndoiala? Totul. De la nume, la procesorul ăla necunoscut, la recenziile mixte care spuneau ba că e un tanc, ba că e o cărămidă lentă. Dar frustrarea de azi-noapte era prea proaspătă. Am zis „Fie ce-o fi!” și am apăsat pe „Adaugă în coș”. A fost o decizie luată mai mult din disperare decât din convingere.

Despachetarea: când realitatea te lovește

Două zile mai târziu, curierul mi-a lăsat în brațe o cutie verde, stridentă. Simțeam un amestec de entuziasm și teamă, ca atunci când deschizi un bilet la loto. Primul contact a fost… șocant. Telefonul era imens. O paletă, cum ar zice prietenii mei. Scoțându-l din cutie, primul lucru pe care l-am simțit a fost plasticul. Un plastic lucios, care se simțea ieftin și atrăgea amprente de parcă era plătit pentru asta. Spatele avea un model texturat, dar nu putea masca sentimentul acela de „jucărie”. L-am strâns un pic în mână și a scârțâit fin. „Aoleu, în ce m-am băgat?”, mi-am zis. Dar apoi l-am pornit. Ecranul gigantic s-a aprins și, deși nu era un AMOLED de mii de lei, culorile erau decente și luminozitatea părea în regulă. Era mare, dar era un ecran pe care chiar puteai să te uiți la un film fără să-ți strici ochii. Prima zi a fost o pendulare constantă între „wow, ce ecran!” și „meh, ce plastic ieftin”. L-am configurat, am instalat aplicațiile esențiale și am remarcat primele mici agățări ale sistemului de operare, XOS. Nu era un Android curat, ci unul plin de aplicații preinstalate dubioase și cu un design un pic copilăros. Seara, după o zi de utilizare moderată, m-am uitat la baterie: 82%. Atunci, pentru prima oară, am zâmbit. Poate că nu era totul pierdut.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost un roller-coaster emoțional. Luni, am plecat de acasă la 8 dimineața și m-am întors la 10 seara, după cursuri, seminar și o ieșire la o cafea. Telefonul, folosit pentru Waze, Spotify, WhatsApp și browsing, mai avea 45% baterie. M-am simțit de parcă aș fi descoperit Sfântul Graal. Anxietatea prizei, care mă măcina de ani de zile, începuse să dispară. Era o senzație de libertate pe care nu o mai simțisem de la vechiul meu Nokia. Marți, însă, a venit prima dezamăgire. Am încercat să fac o poză rapidă unor notițe la bibliotecă. Focalizarea a durat o veșnicie, iar rezultatul a fost un pic șters, zgomotos. Camera, pur și simplu, nu e punctul lui forte. E acolo, funcționează în lumină perfectă, dar atât. Miercuri, am vrut să arăt unui coleg un video amuzant. Sunetul care a ieșit din singurul difuzor de pe muchia de jos era metalic, subțire și fără pic de bas. Parcă se auzea dintr-o conservă. Am învățat repede că pentru orice experiență audio, căștile sunt obligatorii. Până la finalul săptămânii, tabloul era clar: acest telefon era construit în jurul unui singur concept – anduranța. Tot restul era un compromis. Un compromis cu care începeam, încet-încet, să mă obișnuiesc.

Viața reală cu Infinix Hot 12 Play: fără filtru

După ce a trecut entuziasmul inițial, am intrat în rutina zilnică. Și aici am început să-l apreciez cu adevărat, dar și să-i înțeleg limitele profunde. Dimineața, în metrou spre Universitate, ecranul mare era perfect pentru a citi știri sau a mă uita la un episod dintr-un serial pe Netflix. Nu mai trebuia să-mi mijesc ochii. La facultate, bateria ținea lejer toată ziua, chiar dacă îl foloseam pentru a înregistra audio la cursuri sau pentru a căuta informații. Dar când aveam nevoie de viteză, lucrurile se schimbau. Trecerea rapidă între aplicații, de exemplu de la un PDF cu materia de curs la o conversație pe WhatsApp și apoi la browser, se făcea cu o mică ezitare, un sughiț de o fracțiune de secundă. Nu era enervant de lent, dar era vizibil. Era ca și cum telefonul trăgea aer în piept înainte de fiecare sarcină. Am învățat să fiu mai răbdător, să nu mai deschid 15 aplicații deodată. M-a forțat să fiu mai organizat digital. Prietenii mei cu telefoane mai scumpe râdeau când vedeau micile întârzieri, dar la finalul zilei, ei erau cei care mă rugau: „Băi, ai un încărcător la tine? Al meu a murit.” Și eu le răspundeam, cu un zâmbet satisfăcut, arătându-le ecranul cu 50% baterie: „Nu, dar vrei să-ți dau hotspot?”

Momentele când l-am pus la încercare

Adevăratul test a venit într-un weekend, când am plecat cu gașca la munte, lângă Brașov. Am plecat vineri seară cu bateria la 100%. L-am folosit pe post de GPS în mașină, pe post de boxă portabilă la cabană (cu sunetul lui de Dacie, dar a fost suficient), am făcut poze (mediocre, desigur) pe traseu sâmbătă toată ziua. Sâmbătă noapte, când iPhone-ul prietenului meu Andrei era deja o cărămidă inutilă și Samsung-ul colegei mele era în modul de economisire extremă, al meu mai avea 30%. Duminică dimineața, eram singurul care mai avea un telefon funcțional. Am fost salvatorul grupului, singurul care a putut chema un taxi și verifica prognoza meteo. În acel moment, stând pe terasa cabanei cu telefonul meu masiv și ieftin în mână, înconjurat de prieteni cu telefoane de 4-5 ori mai scumpe, dar complet moarte, m-am simțit de parcă aș fi făcut cea mai deșteaptă afacere din lume. Nu conta că al lor făcea poze ca un DSLR sau că rula jocurile fără probleme. Al meu funcționa. Și în acel context, asta era tot ce conta. A fost o victorie personală, o validare a deciziei mele luate din disperare.

Ce mă scoate din sărite la el

Dar să nu credeți că totul e roz. Sunt zile în care îmi vine să-l arunc pe geam. De exemplu, când trebuie să scanez un cod QR în grabă, la intrarea într-un local sau la un eveniment. Camera se chinuie să focalizeze, trebuie să-l țin nemișcat ca un chirurg, și uneori durează 10-15 secunde până reușește. În timpul ăsta, se face coadă în spatele meu și simt cum mă topesc de jenă. Sau când primesc un apel și ecranul nu se aprinde imediat, rămânând negru pentru 2-3 secunde prețioase în care aud soneria, dar nu pot răspunde. Și să nu mai vorbim de încărcare. O baterie de 6000 mAh cu un încărcător de 10W înseamnă că o încărcare completă, de la 0 la 100%, durează peste trei ore. E o eternitate. De obicei îl las peste noapte, dar dacă uit, a doua zi sunt blocat lângă priză pentru o perioadă frustrant de lungă. Acestea sunt micile taxe pe care le plătesc zilnic pentru autonomia uriașă. Sunt momente de frustrare pură care mă fac să mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Și după toate astea, ajung la întrebarea esențială: au meritat cei aproximativ 650 de lei? Răspunsul meu, după aproape trei luni de utilizare intensă, este un „Da” răsunător, dar cu un asterisc imens. A meritat pentru că mi-a rezolvat cea mai mare și mai presantă problemă: dependența de priză și anxietatea bateriei. Mi-a oferit o libertate și o siguranță pe care nu le-aș fi putut obține cu niciun alt telefon din această gamă de preț. Pentru un student care e mereu pe drumuri, care uită să-și încarce telefonul sau care petrece 12 ore pe zi departe de casă, această siguranță este neprețuită. Valoarea pe care o primesc strict pentru anduranță depășește cu mult prețul plătit. Compromisurile pe care le fac – camera slabă, performanța modestă, construcția ieftină – sunt acceptabile în contextul bugetului meu. Practic, am cumpărat cea mai mare baterie posibilă, care venea la pachet și cu un telefon atașat.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă ar fi să dau timpul înapoi și să-mi dau un sfat, mi-aș spune câteva lucruri. În primul rând, să-mi temperez așteptările. Nu, nu este un „flagship killer” ieftin. Este un telefon de buget care excelează la un singur lucru. În al doilea rând, i-aș spune să cumpere din prima o husă solidă și o folie de sticlă. Plasticul se zgârie doar dacă te uiți urât la el. În al treilea rând, l-aș avertiza să aibă răbdare cu software-ul. Să-și aloce o oră pentru a dezinstala tot bloatware-ul și pentru a personaliza setările, ca să facă experiența cât mai curată posibil. Și cel mai important, i-aș spune să înțeleagă pentru ce îl cumpără. Dacă îl iei pentru gaming, pentru fotografie sau pentru a impresiona pe cineva, vei fi profund dezamăgit. Dacă îl iei ca să nu mai stai niciodată cu frica faptului că vei rămâne izolat de lume pentru că ți-a murit telefonul, atunci vei fi cel mai fericit utilizator.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Deci, după trei luni de iubire, ură și, mai ales, obișnuință, l-aș mai cumpăra? Da. Cu siguranță. Infinix Hot 12 Play nu este un telefon pe care îl iubești pentru designul lui sau pentru viteza amețitoare. Este un telefon pe care ajungi să-l respecți. Este ca o Dacie Logan: nu te va impresiona, nu va întoarce capete, scârțâie din toate încheieturile, dar știi că te va duce la destinație, indiferent de condiții. Mi-a schimbat fundamental modul în care folosesc un smartphone. Am trecut de la a fi un sclav al prizei la a fi un utilizator liber. Nu mai plec de acasă cu bateria externă. Nu mai caut cu disperare o priză în cafenele. Am o grijă în minus. Și pentru un student stresat, cu un buget limitat, eliminarea unei surse de anxietate zilnică valorează mult mai mult decât o cameră foto performantă sau un procesor de top. Este un cal de povară, nu un armăsar de curse. Și, pentru nevoile mele, exact de un cal de povară aveam nevoie.