Confesiunea mea: 3 luni cu o tabletă pe post de telefon

Revizuirea Lenovo Tab M8 (4th Gen)

Era ora opt seara, într-o marți ploioasă de noiembrie, când s-a rupt filmul. Stăteam înăuntru, la Biblioteca Centrală Universitară, încercând să bag la cap materia pentru un parțial la care deja mă simțeam corigent. Vechiul meu Xiaomi Redmi Note 8 Pro, un veteran cu ecranul deja crăpat în trei locuri, zăcea lângă cursurile mele, conectat la o baterie externă ca un pacient la aparate. Brusc, ecranul a început să pâlpâie într-un verde bolnăvicios, ca un OZN pe cale să se prăbușească. L-am apucat panicat, am încercat să-l repornesc, dar degeaba. A mai afișat o dungă mov, a scos un sunet ciudat, ca un scurtcircuit, și s-a stins. Definitiv. În acel moment, am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Toate notițele, contactele, accesul la conturile bancare, totul era în bucata aia de sticlă și plastic moartă. Frustrarea a fost copleșitoare, o furie rece care mi-a strâns stomacul. Nu mai puteam trăi așa, cu anxietatea constantă că telefonul mă va lăsa baltă în cel mai prost moment.

Constrângerile erau brutale. Ca student, bugetul meu era o glumă proastă, undeva pe la 600-700 de lei, maximum. Timp nu aveam, îmi trebuia ceva a doua zi. Am ajuns acasă ud leoarcă și am deschis laptopul, intrând direct pe site-urile marilor retaileri. Mă uitam la telefoane în bugetul meu și simțeam cum mă cuprinde disperarea: mărci de care n-auzisem, recenzii catastrofale, procesoare din epoca de piatră. Părea că singura mea opțiune era să cumpăr un alt telefon la mâna a doua, cu o baterie la fel de obosită. Și atunci, la secțiunea de resigilate, dintr-o pură coincidență, am văzut-o: Lenovo Tab M8 (a 4-a generație), versiunea cu 4G/LTE, la 650 de lei. Primul meu gând a fost: “Ce naiba? O tabletă?”. Prima îndoială, masivă, a fost că o să arăt ca un idiot vorbind la o paletă de ping-pong. Dar apoi am văzut specificațiile: baterie de 5100 mAh. Ecran de 8 inch. Android aproape curat. Argumentul pro a lovit ca un fulger: la banii ăștia, primeam un ecran imens și o baterie care, teoretic, ar trebui să mă țină o veșnicie. Într-un moment de impulsivitate amestecată cu disperare, am dat click pe “Adaugă în coș”.

Despachetarea: când realitatea te lovește

A doua zi, când a sosit curierul, aveam inima cât un purice. Am sfâșiat ambalajul cu o nerăbdare de copil. Cutia era simplă, minimalistă. Înăuntru, tableta. Am scos-o și primul șoc a fost fizic. Spatele de metal se simțea rece și surprinzător de premium pentru prețul ei. Era subțire, elegantă, dar, Doamne, era mare. Am pus vechiul Xiaomi lângă ea și părea o jucărie. Am apăsat butonul de pornire. Ecranul s-a aprins și am fost întâmpinat de logo-ul Lenovo. Setup-ul a fost rapid, fără aplicații inutile preinstalate, un Android aproape curat, ceea ce m-a bucurat enorm. Am băgat cartela SIM în tăviță și, spre uimirea mea, a apărut instant semnal 4G. Am deschis YouTube și am pus un clip 4K. Imaginea era clară, luminoasă, iar cele două difuzoare stereo m-au lăsat mască. Se auzea mai bine decât laptopul meu. În acel moment, am simțit un val de entuziasm. “Am făcut cea mai tare afacere!”, mi-am zis. Apoi am încercat să o bag în buzunarul de la blugi. Evident, nu a intrat. Nici pe jumătate. Atunci a fost momentul când realitatea m-a lovit direct în față. Aveam un dispozitiv media fantastic, dar ca telefon… urma să fie o aventură.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost un carusel emoțional. Primul apel primit a fost de la mama. Am răspuns instinctiv și am dus tableta la ureche. Stăteam singur în garsonieră și tot mă simțeam ridicol. Parcă încercam să ascult la o carte. Am realizat imediat că nu se poate așa. A doua zi mi-am cumpărat cele mai ieftine căști Bluetooth pe care le-am găsit și problema a fost, parțial, rezolvată. Surpriza cu adevărat uluitoare a fost bateria. Am încărcat-o duminică seara la 100%. Miercuri la prânz încă mai aveam 30%. Pentru cineva traumatizat de un telefon care murea de trei ori pe zi, asta era magie pură. Puteam să plec de acasă fără baterie externă, fără încărcător, și să nu am nicio grijă. Anxietatea bateriei, care mă măcinase ani de zile, pur și simplu a dispărut. A fost o eliberare. În weekend, am stat în pat și m-am uitat la un sezon întreg dintr-un serial pe Netflix. Ecranul de 8 inch era perfect, o experiență de o mie de ori mai bună decât pe un telefon normal. Însă, când am ieșit cu prietenii în oraș, a început circul. Andrei, cel mai bun prieten al meu, când m-a văzut scoțând “caramida” din rucsac ca să verific un mesaj, a izbucnit în râs. “Frate, ce-i cu faianța aia? Dai cuiva în cap cu ea?”. Am râs și eu, dar pe dinăuntru m-am simțit un pic jenat.

Viața reală cu Lenovo Tab M8: fără filtru

După ce noutatea s-a mai domolit, a început viața reală cu acest dispozitiv hibrid. Rutina mea s-a schimbat. Dimineața, în metrou spre Piața Victoriei, nu mai stăteam chiorât pe un ecran mic să citesc știrile. Acum aveam un mini-ziar electronic. Puteam să citesc articole sau PDF-uri pentru facultate fără să dau zoom la fiecare trei cuvinte. Asta a fost o transformare uriașă în productivitatea mea. La cursuri, o foloseam să iau notițe direct pe ea. Seara, în bucătărie, o puneam pe un suport și urmăream rețete pe YouTube în timp ce găteam. Difuzoarele erau suficient de puternice să acopere zgomotul hotei. A devenit partenerul meu media. Dar în fiecare zi mă loveam și de compromisuri. Nu puteam să o țin în mână și să scriu mesaje cu o singură mână, ca pe un telefon normal. Orice interacțiune necesita ambele mâini. Să fac o poză rapid la ceva pe stradă era o operațiune în sine: scos din rucsac, pornit camera, încadrat cu ambele mâini. Până reușeam, momentul trecuse. A început să-mi schimbe obiceiurile digitale. Postam mai puține story-uri pe Instagram, pentru că era prea mult efort. Comunicam mai mult prin mesaje lungi, planificate, decât prin replici scurte și rapide.

Când lucrurile s-au complicat serios

Au fost și momente de regret profund, momente când am zis că sunt prost că am luat-o. Primul a fost la un concert în aer liber. Voiam să filmez o bucată din piesa mea preferată. Am scos tableta și am simțit instant zeci de ochi ațintiți asupra mea. Eram singurul care bloca vederea celor din spate cu un ecran de tabletă. M-am simțit ca un turist necioplit. Am băgat-o repede la loc în rucsac și am renunțat. Calitatea camerei, oricum, era execrabilă. Pozele ieșeau șterse, fără detalii, cu culori spălăcite. Camera de pe Xiaomi-ul meu vechi de patru ani era de o mie de ori mai bună. Alt moment de criză a fost când aveam nevoie urgentă de Waze. Eram într-o zonă necunoscută din oraș, cu mașina unui prieten. Am pornit aplicația, dar procesorul MediaTek Helio A22, un model de bază, pur și simplu nu făcea față. Harta se mișca sacadat, GPS-ul avea un decalaj de 10-15 secunde. Am ratat două intersecții importante din cauza asta. Atunci am simțit furie. Un telefon, oricât de slab ar fi, trebuie să poată rula decent o aplicație de navigație. Acela a fost momentul în care am înțeles că, deși are cartelă SIM, aceasta nu este un telefon. Este o tabletă cu funcție de apel. Diferența este uriașă.

Ce mă scoate din sărite la el

După trei luni, am o listă clară cu lucrurile care mă enervează zilnic. În capul listei este performanța. Cei 3GB de RAM sunt absolut insuficienți în 2023. Dacă am deschise mai mult de 3-4 aplicații, sistemul de operare începe să agațe vizibil. Trecerea de la WhatsApp la Chrome poate dura și 3-4 secunde, timp în care ecranul îngheață. Este un exercițiu de răbdare. Apoi, camera. Nu am pretenții de flagship, dar camera de 8 megapixeli de pe spate este sub orice critică. Este utilă, poate, pentru a scana un cod QR sau pentru un apel video într-o cameră perfect iluminată. Orice altceva este un dezastru. Să faci o poză la un peisaj sau un portret este o glumă proastă. În al treilea rând, deși spatele de metal se simte premium, marginile din plastic și construcția generală o fac să pară fragilă. Nu mi-aș dori să o scap vreodată. Și, desigur, dimensiunea. Chiar și după atâta timp, încă există momente când mă enervează că trebuie să car un rucsac doar pentru “telefonul” meu.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Acum, la partea cu banii. Am plătit 650 de lei. A meritat? Răspunsul este un “da” complicat. Dacă judec acest dispozitiv ca pe un telefon, atunci nu, nu a meritat. Este prea mare, prea lent, cu o cameră prea proastă. Orice telefon entry-level de la un brand cunoscut, chiar și la 800-900 de lei, oferă o experiență de “telefon” mai bună. Dar dacă îl judec ca pe un pachet? Pentru 650 de lei, am primit un media player portabil excelent, un e-reader fantastic și un dispozitiv cu o autonomie a bateriei absolut incredibilă, care se întâmplă să poată da și telefoane. Din această perspectivă, valoarea este imbatabilă. Nu există niciun alt produs pe piață care să ofere un ecran de 8 inch decent și o baterie de peste 5000 mAh la prețul ăsta. A rezolvat problema mea imediată – aveam nevoie de un dispozitiv de comunicare funcțional – și mi-a oferit niște beneficii pe care nu le anticipasem, cum ar fi consumul media superior. Deci, da, pentru mine, în situația mea specifică, a meritat fiecare leu.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă aș putea să-i dau un sfat sinelui meu din trecut, i-aș spune câteva lucruri. Primul și cel mai important: cumpără-ți căști Bluetooth odată cu tableta. Nu te gândi că o să poți vorbi la ea pe stradă. Este imposibil și jenant. Al doilea: nu te aștepta la viteză. Acest dispozitiv te învață să fii răbdător. Deschizi o aplicație și aștepți. Vrei să schimbi între ele, aștepți. Nu este pentru cei nerăbdători. Al treilea: uită complet de cameră. Consideră că nu există. Fă-ți pozele cu telefonul unui prieten. Al patrulea: gândește-te la logistică. Vei avea nevoie de un rucsac mic sau de o borsetă aproape în permanență. Verifică dacă încape în torpedoul mașinii sau în buzunarul interior al gecii. Și ultimul sfat, cel mai important: fii sincer cu tine însuți despre ce ai nevoie. Ai nevoie de un telefon mic, rapid, cu o cameră bună, pe care să-l scoți din buzunar în două secunde? Atunci fugi de tableta asta. Ai nevoie de un ecran mare pentru citit și filme și de o baterie care să te țină zile întregi, iar partea de “telefon” este secundară? Atunci s-ar putea să fi găsit chilipirul perfect.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Și acum, întrebarea de o mie de puncte: după trei luni de chin și bucurie, l-aș mai cumpăra? Da. În aceleași condiții – cu un buget extrem de limitat și venind după trauma unui telefon cu bateria moartă – aș face fix aceeași alegere. Experiența cu Lenovo Tab M8 (4th Gen) m-a transformat. M-a forțat să ies din bula consumerismului care spune că trebuie să ai cel mai nou, cel mai rapid, cel mai performant telefon. M-a învățat să apreciez funcționalitatea pură în detrimentul formei sau al brandului. Mi-a rezolvat cea mai mare anxietate – cea a bateriei – și mi-a îmbunătățit radical experiența de consum media. M-a făcut mai puțin dependent de telefon, pentru că efortul de a-l folosi pentru lucruri mărunte m-a descurajat. Nu este un telefon bun. Nu este nici măcar un telefon, în sensul tradițional. Este un compromis. Dar pentru mine, în acest capitol al vieții mele de student, a fost compromisul perfect. Este telefonul pe care îl iubesc pentru ce îmi oferă și îl urăsc pentru ce nu poate face, iar în acest echilibru precar am găsit, surprinzător, exact ce aveam nevoie.