Doogee S89 Pro: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea Doogee S89 Pro

Cea mai mare lecție despre telefoane și despre ce contează cu adevărat pentru mine am învățat-o când vechiul meu Xiaomi, un companion de încredere timp de trei ani, a decis să-și dea obștescul sfârșit în cel mai prost moment posibil. Era ora 2 noaptea, lucram la un proiect urgent pentru un client și foloseam telefonul ca hotspot. Dintr-o dată, ecranul a înghețat pe logo-ul de pornire și a intrat într-o buclă infinită de restarturi. Panică. O panică rece, viscerală, pe care o simți în stomac. Toată viața mea digitală – token-uri bancare, contacte, autentificări în doi pași – era în acea bucată de sticlă și metal care acum refuza să coopereze.

Stăteam în bucătărie, la apartamentul meu din Drumul Taberei, privind la cărămida inutilă de pe masă, și simțeam cum mi se strânge inima. După ce am încercat în zadar toate combinațiile de butoane găsite pe forumuri obscure, am realizat că nu mai pot trăi cu anxietatea asta. Anxietatea bateriei care se termină la 4 după-amiaza, anxietatea că va îngheța când am cea mai mare nevoie de el, anxietatea că o simplă căzătură din buzunar pe asfaltul din fața blocului l-ar face țăndări. Într-o dimineață obișnuită, după ce am pierdut un apel important pentru că telefonul murise silențios peste noapte deși îl pusesem la încărcat, incidentul acela m-a convins să schimb totul.

Constrângerile erau clare: un buget de maxim 1.500 RON, nevoie de ceva ultra-fiabil și, cel mai important, o baterie care să mă țină nu o zi, ci poate chiar trei. Am deschis eMAG-ul pe laptop, aproape resemnat că voi alege un alt telefon mediocru, un compromis. Și atunci, în lista de rezultate, l-am văzut. Doogee S89 Pro. Prima mea reacție a fost un râs scurt: „Ce e monstruozitatea asta?”. Arăta ca ceva scăpat dintr-un film cu Batman, butucănos, agresiv, cu un design industrial. Prima îndoială a fost brandul – „Doogee”? N-am auzit în viața mea. Părea o chinezărie obscură. Dar apoi am văzut specificația care mi-a oprit respirația: baterie de 12.000 mAh. Repet, douăsprezece mii. De peste două ori mai mult decât orice telefon „normal”. Argumentul pro a anihilat instant orice îndoială estetică. În acea noapte, mânat de frustrare și de promisiunea unei autonomii legendare, am apăsat butonul „Adaugă în coș”. Nu știam atunci că tocmai cumpărasem cel mai enervant și, în același timp, cel mai salvator telefon din viața mea.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

Când a ajuns curierul de la Sameday și mi-a înmânat cutia, am fost surprins de greutatea ei. „Sigur e doar un telefon aici?”, l-am întrebat în glumă. Nu glumea. Să scot Doogee S89 Pro din cutie a fost un moment definitoriu. Primul gând: „Doamne, e o armă, nu un telefon”. Cântărește 400 de grame. Patru sute. E ca și cum ai ține în mână o jumătate de tabletă. Este gros, masiv și rece la atingere, învelit într-un amestec de metal și cauciuc dur. Sentimentul nu e de ieftin, ci de brutal. E ca și cum ai trece de la o Dacia Logan la un tanc T-34.

Primele ore au fost un exercițiu de adaptare fizică. Uită de folosirea cu o singură mână. Uită de buzunarele de la blugii mai strâmți. În buzunarul de la geacă, atârnă vizibil. În suportul auto? Nicio șansă, nu încape. A trebuit să-mi schimb complet obiceiurile. Îl țineam în rucsac sau pe scaunul de lângă mine în mașină. Seara, când stăteam în pat și scrollam, îmi era teamă să nu-mi scape pe față – probabil mi-ar fi spart nasul.

Partea bună a fost că, odată pornit, experiența software a fost neașteptat de curată. Un Android aproape stock, fără aplicații chinezești dubioase sau bloatware inutil. S-a mișcat decent la configurare. Și apoi am descoperit „ochii lui Batman” de pe spate – două LED-uri RGB care se aprind în diverse culori pentru notificări. Inițial am crezut că e cel mai mare kitsch posibil, dar după ce am setat o culoare pentru apeluri, una pentru WhatsApp și alta pentru e-mailuri, a devenit un feature surprinzător de util. Puteam să știu ce fel de notificare am fără să ridic namila de pe masă. Șocul inițial a fost real, o combinație de regret fizic și surpriză plăcută funcțională.

În tranșeele vieții zilnice

Adevăratul test a venit odată cu revenirea la rutina zilnică. Pentru naveta zilnică cu metroul de la Păcii la Unirii, telefonul a fost un blestem și o binecuvântare. Să-l țin în mână o oră ca să citesc știrile sau să mă uit pe YouTube era obositor. Dar faptul că plecam de acasă lunea cu 100% baterie și ajungeam miercuri seara acasă și încă mai aveam 30% a fost o revelație. Anxietatea prizei dispăruse complet. Puteam asculta Spotify, rula Waze încontinuu în trafic bară la bară pe Iuliu Maniu și răspunde la mailuri, iar indicatorul bateriei abia se clintea.

La muncă, ca freelancer, telefonul e centrul universului meu. Ecranul, un IPS LCD, e… adecvat. Nu are culorile vibrante sau negrul perfect al unui AMOLED de pe un Samsung, dar e suficient de luminos și clar pentru mailuri, documente și apeluri video pe Meet. Aici am început să simt limitările procesorului Helio P90. Nu e un telefon lent, dar nici rapid. Când comuți rapid între 3-4 aplicații (Slack, Asana, Chrome, Revolut), simți o mică ezitare, un „sughiț” de o fracțiune de secundă pe care nu-l ai la un telefon din aceeași gamă de preț de la un brand consacrat. Nu e un deal-breaker, dar e ca o pietricică în pantof – o simți constant.

Weekend-urile, însă, au fost cele care m-au făcut să înțeleg cu adevărat valoarea lui. Într-o drumeție pe munte, lângă Sinaia, l-am scăpat din buzunar pe o porțiune cu pietre. Inima mi s-a oprit. L-am ridicat așteptându-mă la ce e mai rău. Nici măcar o zgârietură. Colțurile cauciucate absorbiseră tot șocul. Prietenii mei, cu iPhone-urile lor în huse fragile, se uitau cu un amestec de groază și admirație. Atunci am înțeles: nu am cumpărat un telefon, ci o unealtă. O unealtă care sacrifică eleganța pentru o fiabilitate absolută.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Cel mai clar moment al compromisului pe care l-am făcut a fost într-o seară, la o terasă în Centrul Vechi. Eu, cu „tancul” meu pe masă, un prieten cu un Samsung Galaxy A54 nou-nouț și o prietenă cu un Xiaomi Redmi Note 12 Pro. Inevitabil, a început comparația. „Ce-i hardughia aia?”, a fost prima întrebare, urmată de râsete. Când le-am pus unul lângă altul, diferențele erau ca de la cer la pământ. Ecranele lor AMOLED erau superbe, culori vii, luminozitate incredibilă. Al meu părea spălăcit în comparație. Am făcut câteva poze la halbă și la prieteni. Ale lor erau clare, detaliate, demne de Instagram. Ale mele erau… funcționale. Zgomot de imagine, culori șterse. Am simțit un nod în gât, un regret. Oare am făcut alegerea greșită?

Și apoi, pe la 11 noaptea, s-a întâmplat. Prietena cu Xiaomi a rămas fără baterie. Prietenul cu Samsung mai avea 15% și activa toate modurile de economisire. Eu? Eu aveam 88%. Le-am întins cablul și am început să le încarc telefoanele pe rând, direct din al meu. Expresiile lor de pe față au fost neprețuite. În acel moment, nu mai eram tipul cu telefonul ciudat și butucănos. Eram tipul cu centrala electrică portabilă. Regretul dispăruse.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Să nu credeți că relația mea cu acest telefon e doar lapte și miere. Au fost momente de frustrare pură. Cel mai des, cu camera. Am încercat să fac o poză la un concert la Arenele Romane. Rezultatul? O colecție de pete luminoase și mult zgomot de imagine. E inutilizabilă în condiții de lumină slabă, punct. Dacă ești o persoană care trăiește pe social media și vrei poze clare, uită de acest telefon.

Apoi sunt micile blocaje software. O dată pe săptămână, se întâmplă ca tastatura să apară cu o secundă întârziere sau o aplicație să înghețe pentru 2-3 secunde. E ca un memento constant că sub carcasa de tanc se află un motor de Logan, nu de BMW. Și, desigur, greutatea. Într-o zi călduroasă de vară, purtând pantaloni scurți, senzația telefonului care îți trage buzunarul în jos e pur și simplu enervantă. Au fost zile în care tânjeam după un telefon subțire și ușor, pe care abia să-l simt.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

După trei luni de conviețuire cu acest monstru, răspunsul la întrebare este complex. Da, l-aș cumpăra din nou dacă aș fi în exact aceeași situație: panicat, cu buget limitat și cu o nevoie disperată de fiabilitate și autonomie. Doogee S89 Pro nu este un telefon, este o soluție la o problemă specifică. Este telefonul perfect pentru un curier, un muncitor în construcții, un pasionat de drumeții sau, ca în cazul meu, pentru cineva traumatizat de telefoane fragile cu baterii anemice.

Dacă ești o persoană care prețuiește estetica, vrei poze bune pentru Instagram, te joci jocuri solicitante sau pur și simplu vrei un dispozitiv elegant și ușor, FUGI de acest telefon. Te va exaspera. În România, la prețul de aproximativ 1.450 lei pe eMAG, este o unealtă specializată. Nu încearcă să fie bun la toate; încearcă să fie excepțional la două lucruri: să reziste la orice și să nu moară niciodată. Și, pe bune, reușește cu brio.

Așadar, sfatul meu pentru tine, prietene, este acesta: fii brutal de onest cu tine însuți. Ce te enervează cel mai tare la telefonul tău actual? Dacă răspunsul este „bateria” sau „frica de a-l sparge”, atunci Doogee S89 Pro s-ar putea să fie cel mai bun prieten al tău. Dacă răspunsul este orice altceva – camera, viteza, ecranul – atunci această cărămidă inteligentă îți va aduce mai multă frustrare decât pace. Pentru mine, a fost un compromis pe care am învățat să-l iubesc, nu în ciuda defectelor sale, ci tocmai pentru modul brutal în care mi-a rezolvat cea mai mare problemă.