Regretul și bucuria de a avea un Motorola Moto G42

Revizuirea Motorola Moto G42

Era fix 14:37, într-o marți banală, când vechiul meu Xiaomi a decis să-și dea obștescul sfârșit. Stăteam în bucătărie, cu laptopul deschis în fața mea, pregătindu-mă pentru un video call crucial cu un client nou. Trebuia să folosesc telefonul ca hotspot, pentru că, evident, netul fix de la Digi avea una din zilele lui proaste. Și exact când am dat click pe “Mobile Hotspot”, ecranul a înghețat pe logo-ul de pornire. Un bootloop. Acel cerc vicios al tehnologiei din care știam că nu mai iese.

Panica. Nu panica aia de film, ci una rece, pragmatică, românească. O panică amestecată cu o frustrare cruntă, acumulată în luni de zile în care bateria mă ținea abia până la prânz, în care aplicațiile se închideau singure și în care pierdeam constant momente faine pentru că dura 10 secunde să se deschidă camera. După ce am ratat call-ul și mi-am cerut scuze penibil prin e-mail, am realizat că nu mai pot trăi așa. Picătura care a umplut paharul.

Constrângerile mele erau clare ca lumina zilei: buget maxim, dar MAXIM 900 de lei, și aveam nevoie de un telefon azi. Nu mâine, nu la ofertă de Black Friday peste trei luni. Acum. Am intrat val-vârtej pe eMAG și PCGarage, filtrând după preț, cu inima strânsă. Samsung-uri cu ecrane TFT anoste, Xiaomi-uri pline de reclame în sistemul de operare, mărci de care n-auzisem în viața mea… Eram pierdut. Și atunci l-am văzut. Motorola Moto G42. Preț: 799 lei. Prima mea reacție? “Motorola? Ăștia mai fac telefoane?” Părea o relicvă a anilor 2000.

Prima îndoială a fost procesorul: Snapdragon 680. Sună decent, dar știam că nu e un campion la viteză. Mă gândeam la lag, la frustrare. Dar apoi am văzut argumentul pro care a anulat tot: ecran pOLED și baterie de 5000 mAh. Un ecran de flagship pe un telefon de 800 de lei? Și o baterie care, teoretic, ar trebui să mă țină o veșnicie? Asta, plus promisiunea unui Android curat, fără zecile de aplicații inutile de la chinezi, m-a făcut să risc. Am dat comandă cu ridicare de la showroom-ul eMAG din Crângași. În două ore, eram acolo, cu cardul în mână și cu un nod în stomac. Am făcut oare cea mai mare prostie sau cea mai deșteaptă afacere?

Prima zi: Când realitatea a lovit

Am ajuns acasă și am sfâșiat cutia ca un copil în dimineața de Crăciun. Prima senzație la atingere a fost… meh. Spatele de plastic, deși avea o textură fină, se simțea ieftin. Ușor. Prea ușor, aproape ca o jucărie. Lângă fostul meu Xiaomi cu spate de sticlă, părea fragil. Am oftat, gândindu-mă că pe undeva trebuia să se facă rabat la calitate.

Apoi l-am pornit. Și, Doamne, ecranul ăla! A fost momentul în care am simțit că poate n-am greșit. Culorile erau vibrante, negrul era absolut, profund. M-am logat în contul Google și am fost întâmpinat de o interfață Android curată, aerisită. Fără aplicații dubioase preinstalate, fără foldere cu “recomandări”, fără reclame. O gură de aer proaspăt după ani de zile de MIUI. Am început să instalez aplicațiile mele: WhatsApp, Instagram, Facebook, Slack, Revolut, aplicațiile de banking, Waze, Spotify.

Și aici a apărut prima fisură în armura entuziasmului. Procesul de instalare și configurare a fost vizibil mai lent decât eram obișnuit. Nu exasperant, dar… sesizabil. Când deschideam mai multe aplicații una după alta, exista o mică ezitare, o fracțiune de secundă de gândire care îți amintea constant că nu ai în mână un telefon de 3000 de lei. A fost un duș rece. Realitatea lovea: am cumpărat un telefon de buget, cu performanțe de buget. Seara, m-am culcat cu un sentiment amestecat: bucuros pentru ecran și Android-ul curat, dar îngrijorat de performanța pe termen lung.

În tranșeele vieții zilnice

Adevăratul test a venit în săptămânile următoare. Rutina mea e destul de solicitantă pentru un telefon. Dimineața, plec din Drumul Taberei spre biroul din Pipera. Asta înseamnă o oră și un sfert de navetă cu metroul, timp în care ascult podcasturi pe Spotify, citesc știri și scrollez pe Reddit. Seara, la fel. În weekend, poate o ieșire la o terasă în Centrul Vechi sau o plimbare prin parcul Herăstrău.

Aici a început să se contureze personalitatea duală a acestui telefon. Pe de o parte, era performanța. Să fim clari: nu e un telefon rapid. Dacă treci de la Slack la mail și apoi vrei să deschizi repede camera să prinzi ceva amuzant pe stradă, vei rata momentul. Există un lag. E mic, dar e acolo. Când ai 10 tab-uri deschise în Chrome și vrei să schimbi pe Waze, se gândește o secundă. La început, asta mă scotea din sărite. Venea dintr-o lume a instantaneului și G42 m-a forțat să încetinesc. M-a învățat, într-un fel ciudat, să am un pic de răbdare.

Pe de altă parte, însă, era eliberarea. Eliberarea de anxietatea bateriei. Cu vechiul telefon, plecam de acasă cu 100% și ajungeam la birou cu 75%. La prânz, deja căutam un încărcător. Cu Moto G42, povestea era complet diferită. Plecam cu 100%, ajungeam la birou cu 94% după o oră și ceva de Spotify cu căștile Bluetooth și browsing. Lucram toată ziua, îl foloseam moderat și ajungeam acasă seara, pe la 7-8, cu 50-60% baterie. A fost o revelație. Am fost într-un weekend la munte, la Sinaia. Am folosit Waze două ore dus, două ore întors, am făcut poze, am vorbit la telefon și duminică seara încă mai aveam 25% baterie. Pentru prima dată în ani, am putut pleca de acasă fără bateria externă în rucsac. Pacea pe care mi-a adus-o acest aspect a început să cântărească mai greu decât frustrarea lag-ului ocazional.

Camera: Așteptări vs fotografiile reale

Aici a fost cea mai mare dezamăgire, trebuie să fiu sincer. Pe hârtie, 50MP sună impresionant. În realitate… e complicat. Într-o zi însorită, în parc, pozele ies decent. Bune pentru Instagram, culori plăcute, detalii suficiente. Modul portret reușește să decupeze subiectul destul de bine. Dar cum apune soarele, camera devine aproape inutilizabilă.

Am încercat să fac o poză de grup cu prietenii la o terasă pe Calea Victoriei. Rezultatul? O pată de culori zgomotoasă, fețe blurate, detalii inexistente. Modul “Night Vision” încearcă el ceva, dar rezultatul e artificial și spălăcit. Orice mișcare, cât de mică, în lumină slabă, duce la o poză complet neclară. Am ratat atâtea momente faine din cauza asta. Selfie-urile sunt mediocre, iar camera ultrawide e doar de formă, cu distorsiuni masive la margini și culori șterse.

Dacă fotografia e importantă pentru tine, dacă vrei să surprinzi amintiri clare din vacanțe sau de la petreceri, Moto G42 te va frustra enorm. E o cameră de “vreme bună”, utilă pentru a fotografia un document sau o floare în parc la amiază. Atât. Pentru mine, a fost un compromis dureros, pe care l-am acceptat în schimbul autonomiei.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Într-o seară, la o bere, a venit momentul adevărului. Un prieten avea un Samsung Galaxy A13, altul un Xiaomi Redmi Note 11. Ambele în aceeași zonă de preț. Am început să le comparăm. Telefonul lui, Samsung-ul, se mișca la fel de lent, poate chiar mai încet, iar ecranul lui LCD părea spălăcit și anost lângă OLED-ul meu vibrant. Redmi-ul era un pic mai rapid, dar plin de bloatware și cu o interfață care mie personal nu-mi place. Când am deschis aceeași poză pe toate trei telefoanele, pe al meu arăta spectaculos datorită ecranului. Am pus pe hârtie, mai în glumă, mai în serios, o comparație.

Sebastian Cătălin

Misiunea noastră este să vă oferim informații clare și utile care să vă ajute să luați o decizie informată cu privire la următoarea achiziție a unui smartphone, fără a vă lăsa influențați de zgomotul marketingului.