Adevărul despre Xiaomi Redmi 11 Prime 5G după 3 luni de chin

Revizuirea Xiaomi Redmi 11 Prime 5G

Stăteam în bucătăria apartamentului meu din Drumul Taberei, iar frustrarea mea veche legată de telefon s-a înrăutățit atât de mult încât am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Vechiul meu Samsung, un A50 care mă servise cu loialitate aproape patru ani, își dădea ultima suflare într-un mod de-a dreptul umilitor. Se închidea la 30% baterie, agăța în meniu de parcă rula pe un procesor de cartof și, picătura care a umplut paharul, refuza să deschidă aplicația de banking. Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că criza specifică atinsese cote de avarie: uitasem să plătesc o factură importantă scadentă la miezul nopții, iar telefonul meu pur și simplu a înghețat pe logo-ul băncii, batjocoritor.

O panică rece m-a cuprins. Nu era vorba doar despre factură, ci despre realizarea bruscă a dependenței mele de acest mic obiect care acum mă trăda. După ce am reușit cu greu să-l repornesc și să plătesc de pe laptopul la fel de bătrân, am realizat că nu mai pot trăi cu această anxietate digitală. Nu mai puteam să plec de acasă fără baterie externă, nu mai puteam avea încredere că va suna alarma dimineața, nu mai puteam conta pe el pentru absolut nimic urgent.

Constrângerile mele erau clare și nemiloase: un buget maxim, dar absolut maxim, de 1000 de lei și nevoia unui telefon nou a doua zi, pentru că jobul meu remote presupune apeluri constante. Am deschis eMAG-ul pe laptop și am început vânătoarea. Am filtrat brutal: “Disponibil cu livrare mâine”, preț “sub 1000 lei” și, dintr-un moft de viitor, am bifat și “5G”. Printre câteva modele de care nu auzisem în viața mea, a apărut el: Xiaomi Redmi 11 Prime 5G. La 849 de lei.

Prima îndoială a fost instantanee: “Încă un Xiaomi plin de reclame și software prost optimizat? Iar procesorul ăsta, MediaTek Dimensity 700… sună a ceva ce găsești într-o tabletă de jucărie.” Dar apoi am văzut argumentul pro, cel care a spulberat aproape orice logică: baterie de 5000 mAh. Pentru cineva traumatizat de un telefon care murea la prânz, cifra asta era ca un pahar cu apă în deșert. 5G și o baterie imensă la sub 900 de lei? Părea prea frumos să fie adevărat. Fără să mai stau pe gânduri, l-am aruncat în coș și am plătit. Era o decizie luată din disperare, nu din rațiune, și aveam să aflu în curând ce înseamnă acest compromis.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

A doua zi, curierul a sunat la ușă. Cutia era simplă, minimalistă. Înăuntru, telefonul, un încărcător de 18W, cablul și, surpriză plăcută, o husă de silicon transparentă. Un gest mic, dar care în contextul românesc înseamnă că nu mai trebuie să alerg prin tot mall-ul Vitan sau pe la tarabele de la Unirii căutând o husă compatibilă.

Prima senzație în mână a fost… robustă. Spatele de plastic texturat se simțea surprinzător de bine, nu aluneca și nu reținea amprente. Era greu, dar într-un mod care inspira siguranță, nu ca o cărămidă. L-am pornit. Ecranul LCD s-a aprins și aici a venit primul șoc, prima concesie pe care am simțit-o fizic. Veneam de la un AMOLED vibrant, cu negru perfect. Ecranul acestui Redmi era vizibil mai spălăcit, cu un contrast mai slab și culori mai temperate. Nu era rău, dar era ca și cum cineva ar fi dat saturația mai încet la toată viața mea digitală.

Configurarea a fost clasica experiență MIUI: un carusel de permisiuni, sugestii de aplicații inutile și conturi de creat. Am petrecut prima oră dezinstalând bloatware și dezactivând recomandările de reclame din fiecare colțișor al sistemului de operare. A fost enervant, dar odată curățat, telefonul a început să respire. Și respira repede! Comparat cu agonia Samsung-ului meu, totul se deschidea instant. Am instalat aplicațiile esențiale: WhatsApp, Slack, Revolut, George, Spotify, Waze. Totul mergea fluid. Un sentiment de ușurare m-a invadat. Poate că nu făcusem o greșeală, până la urmă.

În tranșeele vieții zilnice

Adevăratul test a venit în zilele următoare. Rutina mea nu e complicată, dar pune la încercare un telefon de buget. Dimineața, naveta cu STB-ul, de la Lujerului spre Pipera. Aglomerație, semnal fluctuant. Cu căștile pe urechi și Spotify rulând, scrolam pe Instagram sau citeam știri. Aici a apărut o altă problemă a ecranului: luminozitatea maximă e mediocră. În stație, în plin soare, abia distingeam ce scrie pe ecran. Trebuia să-mi fac umbră cu mâna ca să răspund la un mesaj. Enervant.

La birou, era un partener de încredere. Convorbirile pe Slack și Teams erau clare, difuzorul pentru apeluri se auzea tare și răspicat, iar microfonul nu mi-a creat probleme. Când lucram de acasă, îl foloseam des pentru hotspot 5G, iar vitezele pe care le prindeam pe laptop erau, sincer, mai bune decât cele de pe Wi-Fi-ul de cartier. Aici, promisiunea 5G s-a adeverit și a fost un real avantaj.

Seara, acasă, pe canapea, experiența era mixtă. Pentru YouTube la 1080p, era perfect. Ecranul mare de 6.58 inci era imersiv. Dar când încercam să fac multitasking mai serios – de exemplu, să am un video în picture-in-picture în timp ce căutam ceva pe Chrome și răspundeam pe WhatsApp – începea să gâfâie. Apăreau mici sacadări, întârzieri de o fracțiune de secundă la apariția tastaturii, acel gen de imperfecțiuni care îți amintesc constant că nu ai în mână un flagship. Nu era un capăt de lume, dar era ca un țânțar care te bâzâie constant în cameră.

Bateria: Prietenul sau dușmanul meu?

Dacă există un singur motiv pentru care am ajuns să respect acest telefon, este bateria. Anxietatea mea legată de priză a dispărut complet. A fost o transformare personală. În prima zi completă de utilizare, l-am scos de la încărcat la 7 dimineața. Am ascultat podcasturi pe drum, l-am folosit moderat la muncă, am stat o oră pe Waze în trafic la întoarcere și am navigat pe net seara. La ora 11 noaptea, mai aveam 42% baterie. Am zâmbit. Pentru prima dată în ani, nu trebuia să-mi fac griji dacă a doua zi dimineață voi mai avea telefon.

Am avut zile în care l-am folosit mai lejer și am prins lejer două zile de autonomie. Când am fost într-un city break la Brașov, l-am folosit intensiv pentru Google Maps și poze, de dimineața până seara târziu, și tot am ajuns la hotel cu 20% baterie. Este, fără exagerare, un campion absolut al autonomiei. Aici, Xiaomi a livrat 110% din promisiune.

Singurul “dușman” este încărcarea. Cei 18W se simt lenți în 2024. O încărcare completă, de la 5% la 100%, durează aproape două ore. Te obișnuiești să-l lași peste noapte, dar dacă ai nevoie de un “plin” rapid înainte să pleci undeva, nu te ajută prea mult.

Fotografiile pe care le-am ratat din cauza camerei

Știam că nu cumpăr un telefon pentru fotografie, dar realitatea m-a lovit mai tare decât mă așteptam. Camera de 50 MP sună bine pe hârtie, dar software-ul de procesare este slab.

În lumină bună, în parc sau în centrul orașului, pozele sunt decente. Culorile sunt puțin șterse, dar cu un filtru rapid pe Instagram, devin acceptabile. Detaliile sunt ok, atâta timp cât nu dai zoom. E suficient pentru a imortaliza un moment, dar nu pentru a crea artă.

Dezastrul absolut vine odată cu apusul soarelui. Aici am simțit cu adevărat frustrarea și am înțeles de ce se numește “chin” uneori. Am încercat să fac o poză de grup cu niște prieteni la o terasă în Centrul Vechi. Rezultatul a fost o pată de zgomot digital, cu fețe neclare și culori inexistente. Modul de noapte încearcă să facă ceva, dar rezultatul este o imagine artificial luminată și lipsită de orice detaliu. Am ratat complet surprinderea atmosferei. Am renunțat să mai încerc să fac poze în interior sau seara. Pur și simplu, camera este inutilizabilă în condiții de lumină slabă. Este cel mai mare compromis al acestui telefon.

Confrontarea cu alternativele: Moment de adevăr

După vreo lună de utilizare, cu bune și cu rele, a început să mă roadă întrebarea: “Oare am făcut alegerea corectă? Dacă mai puneam 100-200 de lei, luam ceva mai bun?”. M-am așezat din nou la laptop și am făcut research-ul pe care ar fi trebuit să-l fac în prima noapte, dacă nu aș fi fost orbit de panică. Am redus opțiunile la ceea ce aș fi putut cumpăra în acel buget.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

După trei luni de conviețuire, relația mea cu Xiaomi Redmi 11 Prime 5G este una de respect pragmatic, nu de dragoste. Este un telefon-unealtă, nu un gadget-bijuterie. M-a salvat dintr-o situație de criză, mi-a eliminat complet anxietatea legată de baterie și își face treaba de bază în mod competent, 90% din timp. Acei 10% rămași, momentele de lag și pozele ratate, sunt “chinul” la care se referă titlul – un compromis constant pe care îl faci pentru prețul plătit.

Recomandarea mea onestă pentru românii ca mine? Dacă ești în aceeași situație – buget ultra-limitat, nevoie urgentă și prioritatea ta numărul unu este să ai un telefon care nu te lasă la greu cu bateria – atunci DA, este o alegere excelentă. Este perfect pentru părinți, pentru studenți, pentru oricine folosește telefonul pentru comunicare, social media și browsing, și vrea să uite de existența încărcătorului pe parcursul zilei.

În schimb, dacă ești pasionat de fotografie, chiar și la nivel de amator, dacă te joci jocuri mai solicitante sau dacă ești genul de persoană pe care o irită și cea mai mică întârziere în interfață, FUGI de acest telefon. Mai pune 300-400 de lei și orientează-te către un Redmi Note sau un model din seria A de la Samsung.

L-aș mai cumpăra o dată? În aceleași condiții de urgență și buget, fără ezitare. A fost colacul de salvare de care aveam nevoie. Dar dacă aș avea timp să economisesc și să aleg rațional, probabil aș investi într-un confort sporit. Xiaomi Redmi 11 Prime 5G nu este telefonul visurilor tale, dar s-ar putea să fie exact telefonul de care ai nevoie acum.