Xiaomi Redmi 12 5G: Iubire, ură și tot ce e între ele

Revizuirea Xiaomi Redmi 12 5G

După o seară lungă la birou, am realizat că vechiul meu Redmi 9A mă ținea prizonier în cea mai modernă formă de anxietate: frica de a rămâne fără baterie. Era ora 2 noaptea când mi-am dat seama că sunt, practic, blocat. Stăteam în Piața Romană, în stația de autobuz, când vechiul meu telefon, care arăta 15% cu 10 minute în urmă, a decis brusc să-și dea obștescul sfârșit. S-a închis. Fără avertisment, fără nimic. Iar eu trebuia să chem un Uber. Frigul de noiembrie mușca deja serios, iar sentimentul acela de panică rece, amestecat cu o frustrare imensă, mi s-a urcat în gât. M-am simțit ca un idiot, abandonat în propriul oraș din cauza unui gadget de câțiva ani.

După ce am ajuns acasă cu un taxi găsit la noroc, am realizat că nu mai pot trăi așa. Nu mai puteam să-mi planific ziua în jurul prizelor, să car după mine baterii externe grele sau să refuz să folosesc Waze doar ca să “mai salvez puțină baterie”. Constrângerile mele erau clare și deloc flexibile: un buget maxim de 900 de lei, pentru că tocmai plătisem chiria, și nevoia de a-l cumpăra a doua zi, pentru că nu puteam funcționa fără telefon.

Așa am ajuns, a doua zi dimineață, cu o cană de cafea în față, navigând pe eMAG și Altex. Am pus filtrele: preț sub 900 lei, baterie peste 4500 mAh, și am început să scrollez. Printre zeci de modele care arătau la fel, a apărut el: Xiaomi Redmi 12 5G. Prima mea îndoială a fost viscerală: “Iar un Xiaomi ieftin? Să trec de la o problemă la alta similară?”. Dar apoi am văzut argumentul pro care a anulat totul: baterie de 5000 mAh, procesor Snapdragon relativ nou și, cireașa de pe tort, 5G. Totul la 749 de lei la o ofertă pe Altex. Părea prea frumos să fie adevărat. Am dat comanda cu ridicare din magazinul din AFI Cotroceni, convins pe jumătate că fac o greșeală, dar pe jumătate sperând că am găsit soluția la coșmarul meu.

Primele 48 de ore: Șocul inițial

Am ajuns la Altex, l-am luat, iar sentimentul din magazin a fost unul de… ușurare pragmatică. Nu era entuziasmul pe care îl ai când cumperi un flagship, ci mai degrabă satisfacția că ai rezolvat o problemă presantă. Odată ajuns acasă, am început ritualul despachetării. Cutia albă, simplă. Înăuntru, telefonul, o husă transparentă de silicon (un bonus imens, să fim serioși), încărcătorul și cablul. Primul șoc, unul plăcut: spatele de sticlă. Frate, pentru 750 de lei, telefonul ăsta se simte în mână mult mai scump decât este. E greu, solid, iar nuanța de albastru polar arată chiar elegant.

Apoi a urmat configurarea. Și aici a lovit primul val de frustrare. MIUI. Doamne, cât bloatware. Jocuri pe care nu le voi juca niciodată, aplicații de “curățare” care par mai mult viruși, browsere alternative inutile. Am petrecut prima oră dezinstalând și dezactivând tot ce se putea. A fost ca și cum m-am mutat într-un apartament nou și a trebuit să scot mai întâi mobila veche și urâtă a fostului proprietar.

După ce am curățat terenul, am început să-l folosesc. Ecranul. E mare, foarte mare. Perfect pentru YouTube și citit articole. Dar… e un LCD. Trecând de la un alt LCD, nu a fost un șoc, dar când l-am pus lângă un Samsung cu AMOLED al unui prieten, diferența era vizibilă. Culorile sunt corecte, dar nu “sar” din ecran. Negrul e mai degrabă un gri foarte închis. Dar la 90Hz, totul se mișcă fluid. Scroll-ul pe Facebook sau Instagram e unt. Primele 48 de ore au fost un amestec de “wow, ce premium se simte” și “uff, cât software inutil”. Un compromis, de la bun început.

În tranșeele vieții zilnice

Adevăratul test a venit în săptămânile următoare. Rutina mea e simplă, dar solicitantă pentru un telefon de buget. De la alarmă la somn, iată cum s-a descurcat.

Dimineața: scroll pe Reddit, știri, mailuri. Totul merge brici. Ecranul mare e un deliciu. Naveta: aici strălucește. O oră în STB, cu căștile pe urechi (mulțumesc, Doamne, pentru mufa jack!), ascultând podcasturi pe Spotify, citind o carte pe Kindle și răspunzând la mesaje pe WhatsApp. Nu gâfâie, nu se blochează. Bateria, după o oră de utilizare mixtă, scade cu maxim 5-6%. O revelație.

Munca de la birou (și de acasă): Aici încep să apară micile fisuri. Folosesc intensiv Slack, Teams, Outlook și Google Drive. Când trec rapid de la o conferință pe Teams la un document stufos în Drive, se simte o mică ezitare. O jumătate de secundă de gândire. Nu e ceva care să te oprească din lucru, dar e acolo, ca o pietricică în pantof. E momentul în care îți amintești că ai un procesor Snapdragon 4 Gen 2, nu un Gen 8. Face treaba, dar fără grabă.

Seara: Acasă, pe canapea, devine din nou un partener excelent. YouTube în Full HD rulează perfect, ecranul mare e imersiv. Am încercat și câteva jocuri. Clash Royale, Brawl Stars – merg impecabil. Nu aș încerca Genshin Impact pe el, dar pentru gaming casual, e mai mult decât suficient.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Momentul adevărului a venit într-o sâmbătă, la o terasă în Centrul Vechi. Eram cu doi prieteni, unul cu un Samsung Galaxy A15 nou-nouț (luat la vreo 850 lei) și altul cu un Realme C67 (cam 800 lei). Inevitabil, am scos telefoanele pe masă și am început să le “butonăm”. A fost exercițiul care mi-a clarificat perfect unde se situează Redmi 12 5G.

Am deschis aceeași poză pe toate trei. Ecranul Super AMOLED al Samsung-ului era, fără dubiu, superior. Culorile erau mai vii, contrastul infinit. Al meu și al Realme-ului, ambele cu LCD-uri, păreau un pic mai spălăcite, mai “timide”. Apoi am făcut poze cu mâncarea de pe masă. Realme, cu senzorul lui de 108MP, a scos detalii un pic mai clare în lumină bună. Samsung-ul a scos culori mai plăcute, mai saturate. Al meu a scos o poză… corectă. Nici rea, nici spectaculoasă. Doar corectă. Am pus totul cap la cap în mintea mea, într-un fel de tabel mental.

Momentele când am vrut să-l arunc pe geam

Să nu crezi că totul a fost roz. Au fost zile, și nu puține, în care micile lui defecte m-au adus la exasperare. Cea mai mare frustrare este camera în lumină slabă. Este, sincer, aproape inutilizabilă. Într-o seară, la un concert în Quantic, am încercat să fac o poză. Rezultatul? O pată de zgomot digital, cu lumini arse și detalii inexistente. Am ratat complet amintirea. Prietenii cu telefoane mai scumpe aveau poze clare, decente. Eu aveam o acuarelă abstractă.

Apoi, e lag-ul ocazional. Nu se întâmplă des, dar când se întâmplă, e enervant. De exemplu, când deschizi aplicația de cameră. Uneori durează 2-3 secunde până e gata de pozat. Într-o zi, în parc, am vrut să prind o veveriță simpatică. Până s-a deschis camera, veverița era deja în alt copac.

Și, desigur, MIUI. Chiar și după ce l-am curățat, sistemul de operare are toanele lui. Agresivitatea cu care închide aplicațiile din fundal pentru a economisi baterie e uneori contraproductivă. De mai multe ori mi s-a oprit Spotify în timp ce alergam în IOR, pentru că sistemul a decis că “nu e important”. A trebuit să intru în setări și să-i dau excepții manuale, o bătaie de cap pe care nu ar trebui să o ai în 2024.

Când m-a salvat și m-a făcut să-l iubesc

Dar, pentru fiecare moment de frustrare, a existat unul în care am zâmbit și am zis “bine că te-am luat”. Cel mai elocvent a fost într-un weekend prelungit, la Vama Veche. Am plecat vineri dimineață cu el încărcat 100%. L-am folosit pentru Waze pe autostradă, am făcut poze (decente, pe lumină) pe plajă, am stat pe social media, am pus muzică la boxa portabilă. Am ajuns duminică seara acasă cu 15% baterie. Fără să-l fi încărcat deloc tot weekendul. Colegii de excursie, cu iPhone-uri și Samsung-uri mai scumpe, erau legați de bateriile externe. Eu eram liber. Acel sentiment de libertate digitală, de a nu-ți păsa unde e următoarea priză, valorează pentru mine mai mult decât un ecran AMOLED.

5G-ul s-a dovedit și el util. Stând la o coadă la ANAF, am avut de descărcat niște documente de zeci de mega. Pe 5G-ul de la Orange, s-au descărcat în câteva secunde. O mică victorie într-o zi altfel anostă. Și, să nu uităm designul. Chiar și după 3 luni, când îl pun pe masă, încă arată ca un telefon mult mai scump. Spatele de sticlă îi dă o alură premium pe care competitorii din plastic nu o au.

Verdictul final: Îl mai cumpăr o dată?

Aici e marea întrebare. După 3 luni de utilizare intensă, de la naveta cu metroul din Drumul Taberei până la munca de la biroul din Pipera, răspunsul meu este un “da” cu asterisc.

Da, l-aș cumpăra din nou dacă aș fi exact în aceeași situație: cu un buget strict sub 900 de lei și cu prioritatea absolută pe autonomie. Acest telefon este regele compromisului inteligent. Sacrifici performanța de top și calitatea camerei pentru o libertate pe care ți-o dă o baterie care, pur și simplu, refuză să moară. Este telefonul perfect pentru părinți, care au nevoie de ceva fiabil și cu baterie mare. E ideal pentru studenți cu buget redus sau pentru oricine folosește telefonul pentru comunicare și media, nu pentru creație de conținut sau gaming hardcore.

Când zic NU? Dacă ești o persoană care face multe poze pentru Instagram, în special seara. Dacă te enervează și cea mai mică întârziere în interfață. Dacă vrei cea mai bună experiență media, cu culori vibrante. În aceste cazuri, probabil că cei 100-150 de lei în plus pentru un Samsung cu ecran AMOLED sau un Realme cu o cameră mai bună ar merita efortul financiar.

Pentru mine, Xiaomi Redmi 12 5G a fost o transformare. M-a vindecat de anxietatea prizei. M-a învățat că nu am nevoie de cel mai rapid procesor sau de cea mai bună cameră pentru a funcționa eficient. Am nevoie de fiabilitate. Și, în ciuda micilor lui enervări, acest telefon este, înainte de toate, un maratonist fiabil într-o lume a sprinterilor care obosesc la prânz.