Cărămida care mi-a salvat nervii

Revizuirea Doogee V10

Era trecut de 11 noaptea, într-o marți ploioasă de februarie, și eu eram pierdut. Nu metaforic, ci la propriu, într-o zonă industrială din marginea Bucureștiului unde străzile păreau să fi fost desenate de un copil nervos. Trebuia să ajung la un depozit obscur să iau un pachet pentru un prieten, iar vechiul meu Xiaomi, un veteran de trei ani cu bateria mai obosită decât mine, tocmai intrase în comă. 7%… 4%… 2%… și apoi negru. Ecranul s-a stins exact când Waze-ul încerca să-mi spună „la următoarea intersecție inexistentă, faceți dreapta pe un câmp”.

Am tras pe dreapta sub un felinar chior și am simțit cum panica îmi urcă în gât. O panică rece, modernă. Nu mi-era frică de întuneric sau de câinii vagabonzi pe care îi auzeam lătrând în depărtare. Mi-era frică de deconectare. Eram un punct anonim pe o hartă pe care nu o mai puteam vedea. Nu aveam baterie externă – „lasă, că ajunge pentru un drum de 40 de minute”, îmi spusesem cu o aroganță pe care acum o regretam amarnic. Am stat acolo 10 minute, simțindu-mă complet imbecil. În cele din urmă, am oprit un taximetrist care, slavă Domnului, știa zona și m-a ghidat contra unei sume considerabile. În acea noapte, în drum spre casă, am luat o decizie fermă. Următorul meu telefon nu avea să moară niciodată. Putea să fie urât, greu, să facă poze proaste, dar bateria trebuia să fie nemuritoare. Bugetul meu era strâns, undeva pe la 1500-1600 de lei, deci un flagship nou ieșea din discuție.

Așa am ajuns pe YouTube, la 2 dimineața, căutând „telefon cu cea mai mare baterie”. Printre zeci de clipuri, un nume tot apărea: Doogee. Mai exact, Doogee V10. Un monstru negru, angular, care promitea o baterie de 8500 mAh. Părea mai degrabă o armă decât un telefon. Prima mea îndoială a fost viscerală: „O chinezărie de-asta masivă? O să râdă toți prietenii de mine.” Dar apoi am văzut un review unde tipul spunea că l-a folosit trei zile fără să-l încarce. Trei zile. Gândul ăsta, comparat cu panica pe care o simțisem cu câteva ore înainte, a fost argumentul suprem. L-am comandat a doua zi, cu un amestec de entuziasm și jenă.

Prima zi cu „monstrul” în buzunar

Când a ajuns curierul și mi-a înmânat cutia, am crezut că mi-a adus altceva din greșeală. Era grea. Când am scos telefonul din cutie, primul meu cuvânt a fost un „Mamăăă…” șoptit. Doogee V10 nu e un telefon, e un obiect contondent. Cântărește peste 300 de grame, aproape dublu față de un telefon normal. E gros, are margini cauciucate și șuruburi vizibile. Să-l ții în mână e ca și cum ai ține o piatră de râu perfect finisată.

Primul șoc a fost când l-am băgat în buzunarul blugilor. L-am simțit instant. Nu era o prezență discretă, era un pasager clandestin care îmi trăgea pantalonii în jos. Am mers la magazin și aveam constant senzația că merg aplecat într-o parte. Când l-am pus pe masă la o terasă, a făcut un „POC!” zdravăn care a întors câteva capete. Prietenii mei, cu iPhone-urile lor suple și Samsung-urile elegante, s-au uitat la el cu o curiozitate amuzată. „Ce-i asta, frate, power bank cu ecran?” a glumit unul. Am zâmbit și eu, dar în sinea mea mă simțeam puțin ciudat, ca și cum aș fi venit la o petrecere elegantă încălțat cu bocanci de armată. Prima zi a fost un exercițiu de adaptare fizică și socială.

Ce mi-a plăcut la nebunie: Libertatea totală

Dar apoi a trecut o zi. Și încă una. Și indicatorul bateriei de pe Doogee V10 abia se clintise. Era la 60%. În a treia zi dimineața, când telefoanele tuturor cerșeau deja un încărcător, al meu încă afișa un sfidător 35%. Acela a fost momentul revelației. Acela a fost momentul în care am înțeles.

Anxietatea legată de baterie, acea mică voce din capul tău care te întreabă constant „Oare îmi ajunge până acasă?”, dispăruse complet. Am început să fac lucruri pe care nu le mai făceam. Plecam în drumeții de o zi întreagă cu Waze-ul și Spotify pornite non-stop, fără să iau bateria externă. Stăteam ore în șir pe YouTube în tren, fără să-mi fac griji. Am folosit telefonul ca hotspot pentru laptop timp de 4 ore într-o cafenea și bateria abia scăzuse 20%.

Această libertate a fost transformatoare. Nu mai plănuiam ziua în funcție de prize. Nu mai căutam locuri la masă lângă o sursă de curent. Pur și simplu foloseam telefonul. Îl încărcam o dată la două zile și jumătate, uneori chiar trei, cu o utilizare normală spre intensă. Încărcătorul de 33W îl ducea de la 0 la 100% în aproximativ o oră și jumătate, ceea ce pentru o baterie de 8500 mAh este absolut decent. Sentimentul de siguranță pe care mi-l oferea era exact antidotul pentru panica pe care o trăisem în acea noapte blestemată.

Pe lângă baterie, robustețea lui a devenit un alt plus neașteptat. L-am scăpat de câteva ori: o dată pe gresie în bucătărie, altă dată pe asfalt. În ambele cazuri, s-a auzit o bufnitură care mi-ar fi oprit inima dacă ar fi fost alt telefon. Cu Doogee-ul, l-am ridicat, l-am scuturat de praf și am mers mai departe. Nici măcar o zgârietură. A început să-mi placă sentimentul ăsta de invincibilitate.

Unde m-a scos din sărite: Compromisurile dureroase

Dar nicio poveste nu e perfectă, iar relația mea cu V10 a avut și momente de ură profundă. Libertatea bateriei vine cu un preț, iar prețul se plătește în alte departamente. Cel mai dureros compromis? Camera foto.

Pe hârtie, 48 de megapixeli sună bine. În realitate, e mediocră spre slabă. Într-o zi însorită, cu lumină perfectă, pozele ies… acceptabile. Dar cum scade lumina, apare dezastrul. Zgomot de imagine, culori șterse, detalii pierdute. Am fost la un concert și am încercat să fac o poză. Rezultatul a fost o colecție de pete colorate. Prietena mea, cu un Samsung A52, a scos niște poze clare, vibrante, care au capturat perfect atmosfera. Eu am rămas cu o amintire pixelată și frustrantă. Acela a fost un moment în care am urât telefonul ăsta. Am simțit că ratez imortalizarea unor momente faine din cauza alegerii mele pragmatice. Camera selfie e și mai slabă. Pentru apeluri video e ok, dar pentru un selfie de pus pe Instagram… mai bine nu.

Al doilea mare minus este ecranul. Este un display IPS LCD cu rezoluție HD+. Pe o diagonală de 6.39 inci, asta înseamnă că poți distinge pixelii dacă te uiți atent. Trecând de la un ecran Full HD, diferența a fost vizibilă. Culorile sunt decente, dar nu au vibrația unui AMOLED. Luminozitatea e suficientă, dar în soare puternic se chinuie. Să te uiți la un film pe Netflix e ok, dar nu te va impresiona niciodată. E un ecran funcțional, atât.

Și, desigur, greutatea. Chiar și după două luni, tot nu m-am obișnuit complet. Să stai în pat seara și să scrollezi pe social media cu el devine un exercițiu de forță pentru încheietură. Să vorbești la telefon mai mult de 15 minute e obositor. E un compromis constant.

Față în față cu concurența

Au fost seri când, frustrat de o poză ratată sau de greutatea lui, deschideam eMAG și mă uitam la ce aș fi putut cumpăra cu aceiași bani. Voiam să văd dacă am făcut, totuși, o greșeală. Am pus pe hârtie alternativele cele mai populare în bugetul meu.

Termometrul infraroșu: Jucărie sau unealtă?

O funcție ciudată a telefonului este termometrul cu infraroșu. La început am crezut că e o prostie de marketing. Dar, surprinzător, l-am folosit. Nu e precis medical, dar e suficient de bun pentru a-ți face o idee. Mi-am verificat temperatura când mă simțeam răcit (arăta 37.8, termometrul normal a confirmat 37.9). Am verificat temperatura cafelei, a motorului mașinii, a mâncării pentru copilul unui prieten. E o unealtă de nișă, o curiozitate, dar una care funcționează și care, din când în când, se dovedește amuzantă și chiar utilă. E parte din farmecul bizar al acestui telefon.

Verdict după 90 de zile: Pentru cine e, de fapt, acest telefon?

După trei luni de conviețuire cu această cărămidă inteligentă, am un răspuns clar. Doogee V10 NU este pentru toată lumea. Ba mai mult, nu este pentru majoritatea oamenilor. Dacă ești o persoană care apreciază designul, face multe poze pentru social media și vrea un dispozitiv ușor și elegant, fugi de el. Te va enerva și dezamăgi profund.

Acest telefon este pentru o categorie specifică de oameni. Este pentru muncitorul de pe șantier care are nevoie de un telefon care să reziste la praf, șocuri și apă. Este pentru curierul care stă 12 ore pe zi cu navigația pornită. Este pentru pasionatul de drumeții montane care vrea să aibă baterie și semnal (da, recepția e foarte bună) zile întregi în pustietate. Și, în cele din urmă, este pentru oameni ca mine: traumatizați de anxietatea bateriei, care sunt dispuși să care o greutate în plus și să sacrifice calitatea camerei pentru certitudinea absolută că telefonul lor nu îi va lăsa baltă niciodată. E un cal de povară, nu un armăsar de paradă. E o unealtă, nu o bijuterie.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complicat

Și acum, întrebarea de 1500 de lei: dacă ar fi să o iau de la capăt, l-aș mai cumpăra? Răspunsul e da și nu. Da, pentru că în momentul în care l-am cumpărat, a rezolvat perfect problema mea cea mai mare și mai urgentă. Mi-a vindecat anxietatea și mi-a oferit o libertate pe care nu o mai avusesem cu niciun alt telefon. Timp de trei luni, am avut în buzunar o certitudine.

Nu, pentru că acum, după ce am trăit cu el, am înțeles mai bine compromisurile. Acum că frica inițială s-a domolit, frustrarea pozelor ratate a început să cântărească mai greu. Poate că la următorul telefon voi căuta un echilibru mai bun, poate un telefon cu o baterie de 6000 mAh și o cameră decentă.

Doogee V10 a fost pentru mine un pansament perfect pentru o rană deschisă. A fost o soluție extremă pentru o problemă extremă. Nu îl iubesc în sensul în care iubești un obiect frumos și rafinat. Dar îl respect profund. E un partener de nădejde, urât și greoi, dar pe care știi că te poți baza oricând. Și uneori, în lumea asta dependentă de tehnologie, încrederea e mai importantă decât frumusețea.