Am trăit 90 de zile cu Doogee V20S. Uite ce am pățit

Revizuirea Doogee V20S

Era ora 1 noaptea, într-o marți ploioasă, când s-a rupt filmul. Stăteam în stația de autobuz de la Apărătorii Patriei, leoarcă, după ce petrecusem seara la un prieten. Mașina mea era în service, așa că eram la mâna transportului în comun și a aplicațiilor de ride-sharing. Am scos vechiul meu Xiaomi, care gâfâia la 12% baterie de când plecasem de la amicul meu, acum o oră. Am deschis aplicația Bolt. „Căutare șofer…”. Cercurile alea se învârteau în gol. Am încercat Uber. La fel. Frustrarea a început să fiarbă în mine. Mai aveam 8%. Am zis să sun un taxi, ca pe vremuri. Am deschis agenda și, exact când dădeam să apăs pe număr, ecranul s-a făcut negru. Mort. Fără niciun avertisment. Am rămas cu telefonul rece în mână, privind reflexia mea udă și nervoasă pe ecranul stins. Panica aia surdă, amestecată cu o furie neputincioasă, e ceva ce nu urezi nimănui. Stăteam singur în ploaie, fără nicio cale rapidă de a ajunge acasă, la 20 de kilometri distanță. Atunci am jurat. Gata. Următorul meu telefon nu o să mă mai lase niciodată așa. Bugetul era strâns, undeva pe la 1500-1800 de lei, deci nici nu visam la flagship-uri. Acasă, după ce am ajuns într-un final cu un autobuz de noapte, am intrat pe YouTube, posedat de o singură idee: „telefon baterie monstru”. Printre zeci de recenzii la mărci cunoscute, mi-a apărut în feed un clip despre un anume Doogee V20S. Numele suna ciudat, ca o poreclă de câine. Telefonul arăta ca o unealtă de pe șantier. Dar cifrele… 6000 mAh, rezistență la apă și șocuri, un ecran secundar pe spate… și o cameră cu termoviziune. Ce naiba? Prima mea îndoială a fost uriașă: „O chinezărie ieftină care o să se strice în două luni”. Dar argumentul pro era prea puternic: promisiunea că n-o să mai trăiesc niciodată umilința din stația aia de autobuz. Așa că am făcut-o. L-am comandat, cu un nod în stomac și cu sentimentul că tocmai am aruncat banii pe un moft ciudat.

Despachetarea: când realitatea te lovește

Două zile mai târziu, a sosit pachetul. Cutia era surprinzător de elegantă, neagră, minimalistă. Dar când am ridicat-o, mi-am dat seama că e ceva diferit. Era grea. Nu grea ca un telefon premium, ci grea ca o piatră de râu. Am deschis-o și l-am văzut. Băi, frate, în poze și video-uri nu îți dai seama de dimensiunea reală. Doogee V20S nu e un telefon, e o declarație. E o cărămidă solidă, cu margini metalice, un spate texturat care imită fibra de carbon și șuruburi vizibile. Când l-am luat în mână pentru prima dată, am râs singur. Era absurd. Prietena mea, care se uita curioasă peste umărul meu, a întrebat scurt: „Ce-i cu arma aia?”. Primul contact nu a fost unul de admirație, ci de șoc. L-am pornit. Ecranul AMOLED s-a aprins și arăta surprinzător de bine. Culori vii, contrast puternic. A venit cu Android aproape curat, ceea ce m-a bucurat. Dar greutatea… Am încercat să-l bag în buzunarul de la blugi. Intra, dar se simțea ca și cum aș fi cărat o baterie externă legată de picior. Am simțit un val de regret. „Ce-am făcut? Cum o să trăiesc cu chestia asta zi de zi?”. Primul gând a fost să-l împachetez la loc și să-l trimit înapoi. Dar apoi am văzut indicatorul bateriei: 85%. Am decis să-i dau o șansă. Măcar o zi.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână cu Doogee V20S a fost o curbă de învățare brutală, dar fascinantă. Primele două zile, l-am folosit intens: YouTube, Waze, mailuri, poze, tot tacâmul. L-am scos de la încărcat luni dimineața la 100%. Marți seara, când m-am pus în pat, m-am uitat la baterie. Era la 48%. Am avut un scurtcircuit în creier. Eram atât de obișnuit cu ritualul zilnic de a căuta încărcătorul, încât am simțit un gol. Nu știam ce să fac. Anxietatea bateriei, pe care o purtam în mine de ani de zile, începuse să se dizolve și era înlocuită de un sentiment ciudat de libertate. Asta a fost partea bună. Partea proastă? Mărimea și greutatea. La birou, l-am pus pe masă și a făcut un „poc” serios. Colegul meu, un fan Apple convins, s-a uitat la el și a zis: „Ți-ai luat telefon de șantier? Poți să dai și cu ciocanul în el?”. Toată lumea a râs. A fost un pic jenant. Apoi a fost ecranul secundar de pe spate. La început mi s-a părut un moft inutil. Dar apoi am descoperit că pot vedea ora și notificările fără să aprind ecranul principal. Sau că pot să-l folosesc ca vizor pentru a face selfie-uri cu camera principală, care e net superioară celei de selfie. Micile detalii au început să conteze. Însă cel mai mare șoc a fost camera cu termoviziune. Într-o seară, am simțit un miros de ars în bucătărie. M-am panicat, am căutat sursa, dar nu vedeam nimic. Mi-am amintit de telefon. Am pornit camera termică și am scanat peretele din spatele frigiderului. O pată roșie, incandescentă, sclipea în jurul prizei. Am scos totul din priză imediat. Se pare că era un contact imperfect care se supraîncălzea. În acel moment, telefonul ăsta ciudat și-a justificat jumătate din preț.

Viața reală cu Doogee V20S: fără filtru

După ce a trecut euforia inițială a bateriei și a funcțiilor exotice, a început viața de zi cu zi. Și aici au apărut nuanțele. Rutina mea s-a schimbat. Nu mai plecam de acasă cu o baterie externă în rucsac. Nu mai căutam prize prin cafenele. Când plecam într-o drumeție de o zi, eram singurul din grup care nu-și făcea griji pentru telefon. Sentimentul ăsta de siguranță digitală e greu de descris. E ca și cum ai avea mereu rezervorul plin la mașină. Dar această siguranță vine cu un cost. Greutatea. Când alerg dimineața, nu-l pot lua cu mine; e prea greu și incomod. Când stau în pat și scrolez pe Instagram, dacă îmi scapă pe față, simt că mi-am spart nasul. Tastarea cu o singură mână e un sport extrem. Pe partea de performanță, a fost decent. Procesorul Dimensity 6020 nu e un campion, dar pentru social media, browsing, Waze și mailuri, e mai mult decât suficient. Aplicațiile se deschid rapid, nu am avut blocaje majore. Însă, când am încercat un joc mai pretențios, gen Genshin Impact, a început să gâfâie și să se încălzească vizibil. Nu e un telefon de gaming, și nici nu pretinde a fi. E un cal de povară, un utilaj, nu o mașină de curse.

Testul suprem: situații limită

Momentul adevărului a venit într-un weekend, când am plecat cu niște prieteni la Vama Veche, la început de sezon. Vremea a fost capricioasă. Într-o după-amiază, stăteam pe plajă și a început o ploaie torențială. Toată lumea a început să-și bage telefoanele în pungi, să le ascundă sub prosoape. Eu l-am lăsat pe masă. Câteva picături au ajuns pe el. L-am șters de blugi și am continuat să vorbesc. Prietenii mei se uitau la mine ca la un nebun. Mai târziu în aceeași zi, la o terasă, l-am scăpat din mână pe ciment, de la un metru înălțime. S-a auzit o bufnitură seacă. Inima mi-a stat în loc. Toate telefoanele mele anterioare ar fi avut ecranul făcut țăndări. L-am ridicat. Avea o mică zgârietură pe colțul metalic. Atât. Ecranul era intact. A pornit fără nicio problemă. În acel moment, am înțeles publicul țintă al acestui telefon. Nu e pentru corporatistul care îl ține pe birou, ci pentru omul care are nevoie de o unealtă pe care se poate baza în orice condiții, fie că e pe un șantier, pe munte sau pur și simplu e neîndemânatic, ca mine.

Ce mă scoate din sărite la el

Ar fi o minciună să spun că totul a fost perfect. Sunt lucruri la Doogee V20S care mă enervează zilnic. În primul rând, camera foto. În lumină bună, pe timp de zi, scoate poze decente, bune pentru social media. Dar cum apune soarele, calitatea se prăbușește. Pozele ies zgomotoase, culorile sunt șterse, detaliile se pierd. Am încercat să fac o poză de grup la un restaurant, într-o seară, și rezultatul a fost atât de slab, încât am rugat un prieten să facă poza cu iPhone-ul lui. A fost un moment de mică înfrângere personală. În al doilea rând, software-ul, deși e aproape curat, mai are mici ciudățenii. Uneori, notificările de la o anumită aplicație nu apar până nu o deschid manual. O dată la câteva săptămâni, ecranul secundar nu se mai aprinde și trebuie să restartez telefonul. Nu sunt probleme majore, dar sunt acele mici pietricele din pantof care te agasează constant. Și, desigur, senzorul de amprentă de pe lateral. E rapid când funcționează, dar poziția lui e incomodă și, dacă am mâna puțin umedă sau murdară, refuză să coopereze.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Acum, după aproape trei luni, stau și fac calculul. Am plătit în jur de 1600 de lei pe el. Este o sumă pentru care aș fi putut lua un Samsung din seria A sau un Redmi Note decent. Acele telefoane ar fi avut, fără îndoială, camere mai bune și un design mai elegant. Ar fi fost mai ușoare și mai plăcute de ținut în mână. Dar ar fi venit și cu aceeași anxietate a bateriei. Ar fi trebuit să le încarc în fiecare seară. Ar fi trebuit să am grijă de ele, să le pun huse groase și folii de sticlă, trăind cu teama constantă că le voi sparge la prima căzătură. Cu Doogee V20S, am cumpărat altceva. Nu am cumpărat cea mai bună cameră sau cel mai rapid procesor. Am cumpărat liniște sufletească. Am cumpărat siguranța că, indiferent unde sunt sau ce fac, am un dispozitiv funcțional în buzunar. Am cumpărat libertatea de a nu mă mai gândi la procente de baterie. Pentru mine, care am trăit trauma din stația de autobuz, această liniște valorează mai mult decât o poză perfectă pe Instagram. Deci, da, pentru mine, a meritat fiecare leu.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Și acum, întrebarea de o mie de puncte. Dacă mâine mi-aș pierde telefonul, aș cumpăra din nou un Doogee V20S? Răspunsul e complicat. Depinde de cine aș fi mâine. Dacă aș fi același om, cu aceleași nevoi și aceleași priorități – adică o baterie care să țină zile, nu ore, și o construcție care să reziste la abuzuri – atunci da, fără să clipesc. E un telefon-unealtă excepțional. Dar dacă prioritățile mele s-ar schimba, dacă aș avea nevoie de o cameră de top pentru a fotografia produse pentru un mic business online sau dacă aș vrea un dispozitiv elegant pe care să-l pun pe masă la o întâlnire de afaceri, atunci răspunsul ar fi nu. Doogee V20S nu este un telefon pentru toată lumea. E un produs de nișă, un specialist. E pentru cei care prețuiesc funcționalitatea brută în detrimentul rafinamentului. Așa că, dacă te gândești să-l cumperi, întreabă-te sincer: ce te frustrează cel mai tare la telefonul tău actual? Dacă răspunsul este „bateria” sau „fragilitatea”, atunci s-ar putea să fi găsit partenerul perfect. Dacă răspunsul e orice altceva – camera, viteza, designul – atunci caută în altă parte. Pentru mine, transformarea a fost reală: de la un om veșnic stresat de bateria telefonului, la cineva care a uitat ce înseamnă asta. Și pentru această eliberare, sunt dispus să car o cărămidă în buzunar în fiecare zi.