Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Kyocera DuraForce Ultra

Băi, frate, era două noaptea, într-o marți. Știi serile alea când lucrezi cu un client din state și totul trebuie să fie gata „ieri”? Eram exact în momentul ăla. Pe canapea, cu laptopul pe genunchi și telefonul lângă mine, într-o conferință pe Slack cu tipul de la marketing. Finalizam detaliile pentru o campanie care se lansa dimineața. Și, fix când scriam cel mai important mesaj, ăla care confirma bugetul final, vechiul meu Xiaomi, un Mi 11 altfel superb, a vibrat scurt și ecranul s-a făcut negru. Mort. 1% baterie. Fără niciun avertisment.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Panică pură. Am sărit de pe canapea de parcă luase foc, căutând disperat încărcătorul pe care juram că l-am lăsat pe măsuța de cafea. Nu era. Evident, era în dormitor, la capul patului. Până am ajuns la el, până l-am băgat în priză și în telefon, trecuseră deja două minute. Două minute în care clientul meu din California probabil credea că am murit sau că l-am lăsat baltă. Când telefonul a înviat în sfârșit, aveam deja trei mesaje: „Are you there?”, „We need to confirm this NOW”, „I’m moving on without your confirmation in 5 mins”. Atunci s-a rupt filmul. Am realizat că nu mai pot trăi cu anxietatea asta. Nu mai pot să stau cu ochii pe procentajul bateriei ca pe un bolnav în fază terminală. Nu mai pot să mă rog să nu-l scap pe jos, căci o singură reparație de ecran costa cât un telefon nou de la concurență. Am zis gata. S-a terminat. Bugetul meu era decent, undeva pe la 2000-2500 de lei, dar nu voiam un alt bibelou de sticlă. Voiam un tanc. O unealtă. Și așa, la 3 dimineața, cu ochii roșii de nesomn și frustrare, am început să caut pe YouTube „most durable phone with insane battery”. Și printre zeci de chinezării no-name, a apărut el: Kyocera DuraForce Ultra 5G UW. Arăta ca o cărămidă. O insultă la adresa designului modern. Dar cifrele… cifrele alea, frate, promiteau eliberarea.

Despachetarea: când realitatea te lovește

După vreo săptămână de așteptare, a sosit coletul. L-am luat de la curier cu o senzație ciudată, o combinație de entuziasm și teamă că am făcut cea mai mare prostie. Cutia era simplă, fără pretenții. Înăuntru, telefonul. Când l-am luat prima oară în mână, primul meu gând a fost: „Doamne, ce-am făcut?”. Era greu. Dens. Nu se simțea ca un gadget, ci ca o sculă pe care ai lua-o cu tine pe șantier. Marginile alea groase, cauciucate, spatele texturat pentru aderență, butoanele fizice, mari, pe care le puteai apăsa și cu mănuși… totul țipa „utilitar”. L-am pus lângă vechiul Xiaomi, care părea o bijuterie fină, o balerină delicată lângă un halterofil. Pentru o secundă, am simțit un regret profund. Renunțasem la eleganță pentru funcționalitate brută. Parcă îmi luasem o Dacia Papuc în loc de un Audi. Dar apoi l-am pornit. Ecranul s-a aprins, culorile erau decente, dar nu spectaculoase. Android-ul era aproape stock, fără brizbrizuri. Și pe ecran scria: Baterie 98%. Asta a fost ancora mea. Am zis: „Ok, hai să-i dăm o șansă. Pentru asta l-am luat.”

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost o perioadă de adaptare completă. Să-l țin în buzunarul de la blugi era o provocare; se simțea ca și cum aș fi cărat o piatră plată cu mine. Greutatea lui era constant prezentă. Dar, în același timp, a început să se întâmple magia. L-am încărcat complet în prima seară. A doua zi, la finalul unei zile pline de mailuri, telefoane, Slack și YouTube, bateria era la 75%. Am crezut că e o eroare de soft. A treia zi, după o utilizare similară, seara eram la 40%. L-am pus la încărcat abia în a treia noapte, și nici atunci nu era obligatoriu. Senzația a fost… eliberatoare. Pentru prima dată în zece ani, am plecat de acasă fără baterie externă în rucsac. Am plecat la o terasă cu prietenii și nu mi-am mai scanat masa cu privirea, căutând o priză salvatoare. Anxietatea aia surdă, constantă, din spatele minții, dispăruse.

Pe de altă parte, au apărut și primele frustrări. Procesorul Snapdragon 765G nu e un puturos, dar nici campion la sprint. Trecând de la un flagship, simțeam o micro-întârziere la deschiderea aplicațiilor mai grele. Nu era ceva dramatic, dar era acolo, ca o pietricică în pantof. Camera foto… a fost un duș rece. Într-o zi însorită, în parc, pozele ieșeau decente. Acceptabile. Dar cum intrai într-o cafenea sau cum se însera, calitatea scădea dramatic. Zgomot de imagine, detalii pierdute. Prietenul meu Andrei, cu un iPhone 13, făcea niște portrete superbe la lumina unui bec, în timp ce pozele mele arătau de parcă erau făcute cu un telefon din 2015. A fost un compromis dureros, pe care a trebuit să-l accept.

Testul suprem: situații limită

Momentul care a schimbat totul și a validat decizia mea a venit cam la o lună după ce l-am cumpărat. Într-o dimineață ploioasă, mă grăbeam să prind metroul la Piața Victoriei. Coboram scările în fugă, cu telefonul în mână, răspunzând la un mail. Cineva s-a ciocnit de mine din lateral, am fost dezechilibrat pentru o fracțiune de secundă și telefonul mi-a zburat din mână. Am auzit sunetul ăla pe care orice posesor de smartphone se teme să-l audă. O serie de „poc-poc-POC!” seci, metalice, în timp ce cărămida mea neagră se rostogolea vreo zece trepte de beton, oprindu-se într-o baltă mică la baza scărilor. Inima mi s-a oprit. Am înghețat. Toți anii de telefoane cu ecrane sparte mi-au trecut prin fața ochilor. Am coborât lent, resemnat, pregătit să văd un dezastru. Mă gândeam deja la costuri, la service, la ce prost am fost. L-am ridicat din apă. Era plin de mizerie, ud leoarcă. L-am șters de pantaloni, am apăsat butonul de pornire și… ecranul s-a aprins ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nicio zgârietură. Nicio crăpătură. Colțurile de cauciuc absorbiseră tot șocul. Am deschis camera, am dat un telefon. Totul funcționa perfect. În momentul ăla, în aglomerația de la metrou, am început să zâmbesc singur ca un prost. Toate compromisurile, greutatea, camera mediocră, toate au dispărut. Telefonul ăsta tocmai își plătise prețul în liniște sufletească. Asta era superputerea lui.

Ce mă scoate din sărite la el

Să nu crezi că e totul roz. După trei luni de utilizare, am o listă clară de lucruri care mă enervează zilnic. Pe primul loc, cum spuneam, e camera. E frustrant să fii într-un loc frumos, la un concert sau la un restaurant cu un plating spectaculos, și să știi că pozele tale vor fi, în cel mai bun caz, „ok”. Nu poți surprinde momente cu adevărat memorabile la o calitate bună. Trebuie să accepti că telefonul tău e un cal de povară, nu un artist.

Apoi, e difuzorul. Are două difuzoare frontale care sunt incredibil de puternice. Asta e grozav pentru alarme sau când ești pe un șantier. Dar pentru a asculta muzică sau un podcast, sunetul este metalic, plat, fără bass. E ca și cum ai asculta la un radio de buzunar din anii ’90. Pentru apeluri pe speaker e genial, pentru orice altceva, căștile sunt obligatorii.

Și, în final, ecranul. Deși e protejat cu safir sintetic și e practic imposibil de zgâriat, luminozitatea lui în soare direct lasă de dorit. Într-o zi de vară, pe o terasă, trebuie să fac umbră cu mâna ca să văd ce scriu. E un detaliu mic, dar care, în anumite contexte, devine enervant. E un telefon făcut pentru condiții grele, dar soarele puternic pare să fie una dintre ele.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Am dat pe el cam 2300 de lei, adus din afară. La banii ăștia, puteam să iau un Samsung A53 sau un Pixel 6a, telefoane cu camere infinit mai bune și procesoare mai rapide. A fost o afacere bună? Din punct de vedere strict al performanței pe leu, probabil că nu. Dar eu nu am cumpărat specificații. Am cumpărat asigurare. Am cumpărat dreptul de a fi neîndemânatic. Am cumpărat libertatea de a nu-mi păsa dacă plouă pe el, dacă îl scap pe gresie sau dacă îl arunc în rucsac la un loc cu cheile și alte obiecte. Costul unui singur ecran spart la un flagship e de 800-1200 de lei. Eu am eliminat acest cost potențial din ecuație. Dacă adaug și faptul că nu mai trebuie să cumpăr huse de protecție sau folii de sticlă, calculul începe să arate mult mai bine. Pentru mine, un profesionist care depinde de telefon ca de aer, a meritat fiecare leu. Pentru altcineva, care prioritizează fotografia sau jocurile, ar fi o investiție proastă.

Ce aș fi vrut să știu înainte

Dacă te gândești să faci pasul ăsta, sunt câteva lucruri pe care aș fi vrut să mi le spună cineva clar de la început. Primul: împacă-te cu ideea că nu vei mai fi tipul cu pozele faine din grup. Vei fi tipul cu telefonul care poate bate cuie. E un schimb. Al doilea: fii pregătit pentru greutate și dimensiuni. Nu e un telefon pe care îl uiți în buzunar. Îl simți constant. Al treilea: software-ul e funcțional, dar plictisitor. Nu te aștepta la funcții spectaculoase sau la o interfață sclipitoare. Primește actualizări de securitate, dar cam atât. E un ciocan, nu o pensulă. Și, cel mai important, înțelege că nu cumperi un telefon, ci o poliță de asigurare pentru viața ta digitală. Dacă asta e ceea ce cauți, nu vei fi dezamăgit.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Am ajuns la finalul celor trei luni și pot să-ți dau un verdict sincer. Da, l-aș mai cumpăra fără să clipesc. Dar l-aș cumpăra cu o înțelegere mult mai clară a ceea ce este și, mai ales, a ceea ce nu este. Kyocera DuraForce Ultra nu este un telefon care să te impresioneze. Nu e sexy, nu e rapid ca un fulger, nu face poze de pus în ramă. Este, însă, cel mai de încredere partener digital pe care l-am avut vreodată. E ca un prieten de nădejde, poate nu cel mai arătos sau cel mai spiritual, dar cel pe care îl suni la 3 dimineața când ai o problemă, pentru că știi că va răspunde mereu.

Transformarea pentru mine a fost profundă. Am trecut de la o stare constantă de anxietate legată de fragilitatea și autonomia tehnologiei mele, la o stare de calm și siguranță. Nu mă mai uit la procente. Nu mă mai stresez când îl manevrez cu o singură mână. M-a forțat să redefinesc ce înseamnă „bun” la un telefon. Nu mai înseamnă cel mai rapid procesor sau cei mai mulți megapixeli. Înseamnă fiabilitate. Înseamnă rezistență. Înseamnă să știi că, indiferent de ce se întâmplă, unealta ta de bază va funcționa. E urât, e greu, e plictisitor, dar e al naibii de bun în singurul lucru care a ajuns să conteze pentru mine: să fie acolo când am nevoie de el. Și, sincer, pentru asta, sunt dispus să iert toate celelalte păcate.