Cel mai enervant și util telefon pe care l-am avut

Revizuirea Umidigi Bison GT2 Pro 5G

Era joi, ora două după-amiaza, și stăteam în fața laptopului, cu inima cât un purice. Prezentam proiectul de final de semestru pe Zoom, cel la care lucrasem cu doi colegi timp de o lună. Și exact când îmi venea rândul să vorbesc, vechiul meu Xiaomi a decis că e momentul perfect să-și dea obștescul sfârșit. Ecranul a înghețat pe logo-ul de pornire și n-a mai vrut să audă de nimic. Panică totală. Foloseam telefonul ca hotspot, pentru că netul de la cămin pica mai des decât frunzele toamna. Am simțit cum mi se înroșesc obrajii de furie și neputință. Colegii mă așteptau, proful se uita la mine ca la un tablou ciudat, iar eu eram blocat, deconectat de lume. Am ratat prezentarea. A trebuit să mă rog de profesor să mă lase să o susțin a doua zi, cu o notă în minus. Frustrarea aia, sentimentul ăla că ești trădat de tehnologia pe care te bazezi, a fost picătura care a umplut paharul. Am zis „gata!”.

În seara aia, cu un buget de student strâns ca o menghină – undeva pe la 1500 de lei, adunați cu greu din bursa și câteva proiecte part-time – am început vânătoarea. Voiam ceva cu o baterie care să nu mă lase baltă în mijlocul zilei. Eram traumatizat de anxietatea prizei. Am petrecut ore întregi pe YouTube, citind review-uri, comparând specificații care mai de care mai SF. Și atunci, într-un colț obscur al internetului, pe un forum, cineva a menționat „telefoanele rugged”. Am dat un search și am dat de el: Umidigi Bison GT2 Pro 5G. Numele suna ca un personaj dintr-un film de acțiune de categoria B, iar brandul… Umidigi? N-auzisem în viața mea. Dar fișa tehnică mi-a picat fața: baterie de 6150 mAh, 8GB RAM, 256GB stocare, procesor Dimensity 900, 5G. Toate astea la un preț care se încadra la fix în bugetul meu. Prima îndoială a fost instantanee: „e prea frumos să fie adevărat, trebuie să fie o țeapă”. Dar apoi am văzut argumentul suprem, cel care a vorbit direct cu trauma mea recentă: certificare militară de rezistență și o baterie gigantică. Am zis că risc. Ce putea fi mai rău decât un telefon care moare când ai mai mare nevoie de el?

Despachetarea: când realitatea te lovește

Și a venit ziua. Curierul mi-a înmânat o cutie neagră, surprinzător de grea. Când am scos telefonul din cutie, primul meu gând a fost: „Doamne, ce-am făcut?”. Nu era un telefon, era o cărămidă. O cărămidă high-tech, dar tot o cărămidă. Negru, mat, cu inserții portocalii și șuruburi vizibile pe lateral. Era masiv, gros și greu. Îl simțeam în palmă ca pe o unealtă, nu ca pe un gadget elegant. L-am pus lângă vechiul Xiaomi și părea fratele lui mai mare, care a făcut armata și a mâncat numai proteine. Am simțit o undă de regret. „Cum o să port eu chestia asta în buzunarul de la blugi?”. Dar apoi l-am pornit. Ecranul s-a aprins, culorile erau decente, și totul se mișca fluid. Indicatorul bateriei arăta 98%. Acel număr avea să devină obsesia și bucuria mea în zilele ce au urmat. Am renunțat la ideea de a-i cumpăra husă. Telefonul ăsta ERA o husă.

Șapte zile de descoperiri (și surprize)

Prima săptămână a fost o perioadă de adaptare. M-am obișnuit treptat cu greutatea lui. La început, simțeam că fac febră musculară la degetul mic pe care îl sprijineam, dar după câteva zile a devenit o normalitate. Prima surpriză majoră a fost, evident, bateria. L-am încărcat duminică seara la 100%. L-am folosit normal – social media, YouTube, apeluri, WhatsApp, hotspot pentru laptop ocazional. Marți seara, încă mai aveam 40%. Pe bune. Anxietatea prizei, acea umbră care mă urmărise ani de zile, a dispărut complet. Plecam de acasă dimineața cu 70% baterie și știam, cu o siguranță pe care nu o mai simțisem, că mă va ține până a doua zi. A fost o eliberare psihologică. Nu mai căram după mine power bank-ul, nu mai căutam prize prin cafenele. Asta, pentru mine, a valorat jumătate din prețul telefonului. Performanța era și ea peste așteptări. Procesorul Dimensity 900 nu-mi spunea nimic ca nume, dar în practică însemna că WhatsApp se deschidea instant, puteam să sar între Chrome cu 10 tab-uri deschise și YouTube Music fără nicio sacadare. Era o experiență curată, un Android aproape stock, fără aplicații inutile preinstalate.

Viața reală cu Umidigi Bison GT2 Pro 5G: fără filtru

După ce entuziasmul inițial s-a mai domolit, am început să observ și micile imperfecțiuni, ca într-o relație care trece de faza de „lună de miere”. Cel mai mare compromis, și o spun fără ocolișuri, este camera foto. Pe hârtie, 64MP sună impresionant. În realitate, în lumină bună, scoate poze decente. Bune pentru Instagram, pentru a trimite o poză rapid pe WhatsApp. Dar atât. Cum apune soarele, calitatea se prăbușește. Zgomotul de imagine devine vizibil, detaliile se pierd, iar culorile devin spălăcite. Am încercat să fac o poză de noapte în Piața Unirii și rezultatul a fost o pată de lumini neclare. A fost primul moment de dezamăgire reală. Am realizat că Umidigi a pus toți banii în baterie, rezistență și performanță, tăind costurile exact de la camera. Apoi, mai era și senzorul de amprentă de pe lateral. E rapid când funcționează, dar are o rată de eșec de vreo 2 din 10 încercări, suficient cât să te enerveze când te grăbești. Și difuzorul… e unul singur, se aude tare, dar sunetul e metalic, lipsit de bas. Pentru podcasturi e ok, dar să asculți muzică la el e o experiență mediocră.

Momentul adevărului

Într-o sâmbătă după-amiază, mă întorceam de la Kauflandul din Berceni, cu două sacoșe pline în mâini. În timp ce scotoceam după chei în buzunar, telefonul mi-a alunecat din mână. Am auzit sunetul ăla înfiorător de plastic și metal lovind betonul. A căzut de la peste un metru, direct pe colț. Inima mi s-a oprit. Am închis ochii pentru o secundă, deja calculând în minte costul unei reparații sau, mai rău, al unui alt telefon. Am lăsat sacoșele jos și m-am aplecat, așteptându-mă la ce e mai rău. L-am ridicat. Și… nimic. Absolut nimic. O mică zgârietură pe rama de cauciuc de pe colț, vizibilă doar dacă te uitai cu atenție. Ecranul, intact. L-am deblocat. Funcționa perfect. În momentul ăla, am simțit un val de ușurare și, sincer, de afecțiune pentru cărămida asta. Toate micile lui defecte – camera slabă, difuzorul mediocru – au pălit în comparație cu acest singur act de eroism. A făcut exact ce promitea: a supraviețuit. Atunci am înțeles cu adevărat ce am cumpărat. Nu am cumpărat un telefon pentru poze, ci o unealtă de încredere.

Când l-am comparat cu telefoanele prietenilor

Am un prieten bun, Andrei, care și-a luat cam în aceeași perioadă un Samsung din seria A, la un preț similar. Într-o seară, la o bere, le-am pus pe masă unul lângă altul. Al lui era subțire, elegant, cu un ecran AMOLED superb, culori vibrante, o bijuterie. Pozele pe care le făcea erau la ani-lumină distanță de ale mele. Am simțit o mică înțepătură de invidie. Telefonul lui era „cool”. Al meu era… „practic”. Dar apoi, discuția a ajuns la baterie. El se plângea că pe la 7 seara trebuie să-l pună la încărcat. Eu, cu un zâmbet satisfăcut, i-am arătat ecranul meu: 65% la ora 10 noaptea. Apoi i-am povestit de căzătura de la Kaufland. El a recunoscut că dacă pățea Samsung-ul lui la fel, ecranul ar fi fost praf. A fost o revelație. Nu concuram în aceeași ligă. El avea o mașină sport de oraș, frumoasă și rapidă, dar fragilă. Eu aveam un tanc, un 4×4. Mai lent pe alocuri, mai puțin rafinat, dar gata să treacă prin orice.

Ce mă scoate din sărite la el

Chiar și după ce i-am acceptat natura de „unealtă”, sunt lucruri care mă enervează constant. Pe lângă camera de care am vorbit, ocazional, software-ul are mici ciudățenii. O dată la câteva săptămâni, fără niciun motiv, o aplicație se închide subit sau telefonul se restartează. Nu e des, dar când se întâmplă, îți aduce aminte că nu e un produs de la un brand de top cu o echipă de sute de ingineri software în spate. Greutatea, deși m-am obișnuit, rămâne un factor. Când alerg să prind metroul, îl simt cum îmi lovește piciorul în buzunar. Și nu are încărcare wireless. Pentru un telefon atât de axat pe baterie, ar fi fost o funcție binevenită. Butoanele customizabile de pe lateral sunt o idee genială în teorie, dar în practică le apăs accidental de zeci de ori pe zi, pornind lanterna sau camera în cele mai nepotrivite momente.

Investiția: a meritat fiecare leu?

Acum, după aproape trei luni de utilizare intensă, pot să răspund la întrebarea asta cu mâna pe inimă. Da, pentru MINE, a meritat fiecare leu. Am plătit în jur de 1450 de lei. Pentru banii ăștia, am primit o liniște sufletească pe care niciun alt telefon nu mi-a oferit-o. Liniștea că bateria mă va ține două zile, orice ar fi. Liniștea că dacă îl scap pe jos, sunt 99% șanse să nu pățească nimic. Performanța este mai mult decât suficientă pentru un student care are nevoie de social media, browsing, comunicare și multitasking. Am renunțat la calitatea foto de top și la un design elegant, dar am câștigat fiabilitate și autonomie. E un troc pe care, în situația mea, l-aș face din nou fără să clipesc.

Întrebările pe care mi le pun toți prietenii

Când văd telefonul, reacția e mereu aceeași: „Mamă, ce e monstruozitatea asta?”. Apoi urmează întrebările. „Cât te ține bateria?” – le răspund zâmbind: „Două zile, lejer”. „E greu?” – „Da, dar te obișnuiești”. „Și cum face poze?” – aici devin serios: „Acceptabile ziua, slabe noaptea. Nu-l lua pentru cameră”. „Merită banii?” – „Depinde ce cauți. Dacă ești neîndemânatic și urăști să stai cu ochii pe baterie, da. Dacă vrei cel mai frumos telefon care face cele mai bune poze, caută în altă parte”. Dialogul ăsta rezumă perfect experiența.

L-aș mai cumpăra? Răspunsul complet

Așadar, după trei luni de iubire, ură și, în final, acceptare pragmatică, l-aș mai cumpăra? Răspunsul este un „da” hotărât, dar cu un asterisc. L-aș cumpăra din nou pentru aceeași persoană care eram acum trei luni: un student cu buget limitat, traumatizat de o baterie proastă și sătul să se teamă pentru integritatea telefonului său. Umidigi Bison GT2 Pro 5G nu este un telefon pentru toată lumea. Nu e pentru fashioniste, nu e pentru fotografi amatori, nu e pentru cei care vor să aibă cel mai subțire și ușor gadget. Este un telefon-unealtă. O brută de încredere. M-a transformat dintr-un utilizator anxios, mereu în căutarea unei prize, într-unul relaxat și sigur pe echipamentul său. Am învățat că, uneori, cea mai bună tehnologie nu e cea mai sclipitoare, ci cea care pur și simplu… funcționează. Cea care nu te lasă la greu. Și pentru asta, sunt dispus să car o cărămidă în buzunar în fiecare zi.